::: RADIO UNISON ZALAU :::

30 – Adevarata credinta

RadioUnison.ro — Tue, 07 Feb 2012 06:12:46 +0000

30 – Adevarata credinta

Autor: Zac Poonen

Descarca

Daca intampinati probleme in descarcarea resurselor, click aici

Chrislam. O nouă religie a toleranţei

Dan Bercian — Fri, 03 Feb 2012 09:26:28 +0000

Chrislam. O nouă religie a toleranţei

Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor

          Nu este nou dar pentru unii dintre noi s-ar putea să fie. Evenimentele se desfăşoară cu atât de mare viteză încât, uneori, rămânem fără cuvinte. Mă gândesc la cartea “Efectele televiziunii asupra minţii umane” şi la felul în care televizorul acţionează asupra minţii noastre. Imaginile se desfăşoară într-o succesiune atât de rapidă, încât cei ce stau şi privesc nu le mai pot analiza, şi dacă pentru o vreme, încearcă să fie critici, după un timp demobilizează şi primesc tot fără a mai discerne, acceptând ceea ce primesc ca bun. Aşa este şi în lumea în care trăim. Totul se desfăşoară cu o aşa viteză încât, dacă nu ne oprim din alergarea noastră să analizăm bine ce se întâmplă, suntem în pericolul de a nu mai putea aprecia lucrurile corect şi de a nu mai avea discernământ. De aceea lucruri care, în urmă cu doar douăzeci de ani ne-ar fi şocat, azi le vedem ca normale. Presiunea care se face asupra noastră prin mass media este enormă şi nu este de mirare că multe paradigme se schimbă în acest veac nou în care trăim.
          Vorbim despre credinţă pentru că de aceasta suntem interesaţi. Ceea ce credem ne va configura existenţa pe acest pământ şi veşnicia aşa că nu putem trata acest aspect cu superficialitate.
          Creştinismul a fost bine definit ca învăţătură şi doctrină încă cu două mii de ani în urmă şi de atunci nu trebuie să ne aşteptăm la nimic nou. Evanghelia mântuirii numai prin credinţa în Isus Hristos a răsunat de atunci şi s-a întins pe toată faţa pământului. Apostolii Domnului Isus au împrăştiat această învăţătură şi, ascultând de porunca Lui, au dus Evanghelia până la marginile pământului.
          Apostolul Pavel, scriindu-le credincioşilor din Galatia, stabilea încă de atunci un aspect deosebit de important. El a spus că nu poate fi o altă Evanghelie decât Evanghelia propovăduită de el şi pe care a primit-o de la Duhul Sfânt. Era Evanghelia pe care a propovăduit-o şi Domnul Isus şi ceilalţi apostoli. În esenţă ea spune că omul este păcătos şi că mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu va veni peste toţi care trăiesc în păcat, dar că Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, a oferit o şansă tuturor pentru a fi mântuiţi. Domnul Isus Hristos a murit pentru păcatele întregii omeniri şi le-a luat asupra Lui iar Dumnezeu Tatăl a lovit în El, din cauza păcatului nostru. Acum oricine crede în Isus Hristos este considerat de Tatăl curat şi drept înaintea Lui, pentru că păcatul din viaţa lui a fost plătit de Isus Hristos. Este mântuirea prin credinţă de care vorbeşte Noul Testament.
          Nu este mântuire în afara credinţei în Isus Hristos pentru că omul, oricât s-ar strădui, nu poate trăi în sfinţenie. Doar cei curăţiţi de păcat prin Hristos primesc apoi o natură nouă, din Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, ca să trăiască o viaţă sfântă şi plăcută înaintea lui Dumnezeu.
          Evanghelia mai spune că Domnul Isus Hristos nu a fost un simplu om ci El era, şi este, chiar Dumnezeu. El a afirmat despre Sine că este una cu Tatăl şi cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl. Deci Dumnezeu Însuşi s-a dat ca jertfă pentru ca noi, cei ce credem în jertfa Lui, să trăim. A plătit El preţul păcatului în locul notru.
          Foarte pe scurt aceasta este Evanghelia. Nu detaliem pentru că nu acesta este scopul nostru astăzi.
          Şi Domnul Isus Hristos şi apostolii apoi au afirmat cu tărie că în afara Lui nu este mântuire. Şi am fost avertizaţi că vor veni proroci, apostoli şi mesia mincinoşi care vor căuta să ducă poporul în rătăcire.
          De două mii de ani creştinii au afirmat cu tărie Evanghelia şi au susţinut cu îndârjire şi curaj adevărul ei, mărturisind uneori chiar cu preţul vieţii lor că mântuirea este doar prin Isus Hristos şi că Domnul Isus Hristos a fost şi este Dumnezeu.
          Aşa cum spuneam, Pavel le scrie credincioşilor din Galatia şi îi avertizează în legătură cu cei ce ar aduce o altă evanghelie. Problema era atât de importantă încât Pavel scrie la Galateni capitolul 1:
6 “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie.
7 Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.
8 Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!
9 Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!”
          Evanghelia este că Isus Hristos este Dumnezeu şi mântuirea se primeşte doar prin credinţa în El, în jertfa Lui.
          Aşa cum spuneam de două mii de ani creştinii s-au ţinut de acest adevăr şi l-au propovăduit cu preţul vieţii lor. Dar vremurile acelea au trecut.
          Nu ştim exact când au început lucrurile să se schimbe dar ceva s-a întâmplat în anul 1964 atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a înfiinţat “Oficiul Sfântului Scaun” pentru necreştini. Au fost mai mulţi paşi pentru aducerea laolaltă a tuturor credinţelor dar un alt moment important a fost anul 1986 când, la Assisi, a avut loc o “Întâlnire a religiilor pentru pacea lumii”. Au luat parte la această întâlnire creştini din toate confesiunile alături de budişti, musulmani, băştinaşi din Africa, zoroastrieni, evrei, vrăjitori şi şamani, indieni nord americani, etc.
          De atunci mişcarea ecumenică mondială care încearcă să-i adunne împreună pe toţi, militând pentru pace şi bună înţelegere, a crescut considerabil şi s-a întărit.
          Credincioşii protestanţi şi neo-protestanţi au privit spre această mişcare cu mirare recunoscând că vremurile de final sunt aproape şi că apostazia a început să lucreze cu putere, dar nu s-au gândit că şi între ei apostazia lucrează deja.
          Suntem în anul de graţie 2012 dar deja de câţiva ani a pornit în SUA o mişcare religioasă care se intitulează “CRISLAM”. Bănuiesc că numele mişcării vine de la cuvintele în limba engleză “christian” şi “islam”. Este o nouă mişcare religioasă care aduce împreună cele două credinţe majore de pe planeta noastră: creştinismul şi islamul. Am o listă cu 71 de biserici “creştine” din SUA, de diferite confesiuni, care au acceptat această schimbare şi care, în cadrul serviciilor religioase pe care le oficiază, pun alături Biblia şi Coranul iar slujbele se fac împreună de către prelaţi creştini sau musulmani.
          Există deja o mişcare care militează în acest sens, mişcare care se numeşte “Faith Shared” (Credinţa împărtăşită). Ei spun că din cauza violenţelor izbucnite în ultimii ani în America între creştini şi musulmani, violenţă care a dus la ură şi intoleranţă, americanii sunt în pericolul de a pierde din vedere lucrurile care au stat la baza societăţii americane: toleranţa şi libertatea. Aşa că îşi propun dezvoltarea unui climat mutual de înţelegere şi respect reciproc între creştini şi musulmani. Iar apariţia acestor noi biserici este un rod al noii toleranţe.
          Stăm să ne gândim dacă cei ce susţin că atentatele din Septembrie 2001 din New York au fost premeditate şi aranjate cu bună ştiinţă, şi nu de musulmani, nu ar putea avea dreptate. Cert este că de atunci multe lucruri s-au schimbat.
          Deşi motivul prezentat de iniţiatorii noii mişcări pare unul nobil nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi. “Iadul este pavat cu intenţii bune”.
          Creştinii adevăraţi nu au avut nici o problemă de-a lungul a două mii de ani să-i iubească pe cei ce nu doar că au gândit altfel decât ei dar chiar şi pe duşmanii lor, pe cei ce i-au persecutat. Creştinii au cunoscut tot timpul ce înseamnă toleranţa. Adevăraţii creştini niciodată nu au forţat pe alţii să creadă ca ei. Ei pur şi simplu au predicat Evanghelia şi i-au lăsat pe oameni să aleagă dacă cred sau nu. Falsul creştinism s-a impus şi cu sabia, este adevărat, dar aceasta nu dovedeşte decât că cei ce se considerau creştini se înşelau singuri. Aşa că ideea că trebuie să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem şi să facem aceasta chiar închinându-ne împreună, în biserici, arătând în felul acesta respect şi toleranţă pentru ceilalţi, este un gând viclean şi perfid. Pentru că, dacă facem aşa, nu ne arătăm dragostea faţă de ei ci faţă de noi, care nu mai vrem să suferim nebunia propovăduirii crucii şi care vrem pacea cu preţul compromisului. Tot în Epistola către Galateni apostolul Pavel scria: “Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.” Şi nu ne arătăm nici dragostea faţă de Dumnezeu pentru că, de fapt, noi Îl jignim pe Dumnezeu spunând că Jertfa Lui nu a fost de mare preţ, se putea şi fără ea. Şi cei ce procedează în acest fel cad sub incidenţa blestemului rostit de Pavel în epistola către Galateni, atunci când spune că dacă cineva aduce şi primeşte o altă Evanghelie să fie anatema.
          Cu tot respectul pentru orice om care are dreptul să creadă tot ce vrea, un creştin adevărat nu poate spune decât că Coranul este o altă evanghelie, alta decât Evanghelia lui Isus Hristos. Şi o să explic de ce.
          Pentru musulmani Isus (Işa), chiar dacă este pomenit de multe ori în Coran, nu este decât un proroc, mare şi înţelept, dar nicidecum la nivelul lui Mohamed, care este (potrivit islamului) ultimul şi cel mai mare proroc. Şi apoi Isus, Işa al lor, nu este decât un om, nu Dumnezeu. În Coran există un pasaj în care Isus (Işa) ajunge înaintea Tatălui din cer şi Tatăl Îl laudă pentru că el le-a spus oamenilor că nu este decât un om, nicidecum Dumnezeu. Iată citatul din Coran, citat care se află în Sura 5, pasajele 116-117:
          “Şi dacă va zice Dumnezeu: “O. Isuse, fiul Mariei, zis-ai cândva oamenilor: Luaţi-mă pe mine şi pe maica mea ca doi Dumnezei afară de Dumnezeu!” El va zice: “Mărire ţie, nu mi se cuvine să zic ceva ce nu este adevărat; de-aş fi zis-o, ai şti-o, Tu doar ştii ce este în sufletul meu, eu însă nu ştiu ce este în sufletul tău; în adevăr Tu ştii cele ascunse. Nimic nu le-am zis lor, afară de ceea ce mi-ai poruncit, adică: “Serviţi lui Dumnezeu, Domnului meu şi Domnului nostru!”
          Sunt multe pasaje în Coran care afirmă clar că Isus Hristos nu este Dumnezeu. Iată doar două:
Sura 9, pasajul 30: “Evreii au spus:”Uzair este fiul lui Dumnezeu!” Creştinii au spus:”Cristos este fiul lui Dumnezeu!” Aceasta este vorba din gura lor şi ei repetă vorba celor care tăgăduiau odinioară.
Să-i bată Dumnezeu! Cum de se întorc!”. (31) Ei i-au luat pe preoţii şi pe călugării lor, precum şi pe Hristos, fiul Mariei, ca Domni în locul lui Dumnezeu”.
Sura 4, pasajul 171: “O, voi cei cu scriptura, nu treceţi hotarele credinţei voastre şi nu vorbiţi despre Dumnezeu alta decât numai adevărul. Într-adevăr, Mesia Isus, fiul Mariei, este un trimis al lui Dumnezeu şi cuvântul Său pe care l-a pus în Maria, duhul său. Credeţi în Dumnezeu şi în trimisul său şi nu spuneţi nimic despre treime, opriţi-vă de la asta şi va fi mai bine pentru noi. Dumnezeu e doar un unic Dumnezeu. Mărire Lui! El să aibă un fiu? A lui este ceea ce e în ceruri şi pe pământ, căci Dumnezeu este îndeajuns. Mesia nu este aşa de semeţ, ca să nu fie servul lui Dumnezeu, nici chiar îngerii, care sunt (aşa de) aproape (de Dumnezeu)”.
Despre moartea Domnului Isus se afirmă în Sura 4, pasajul 157: “după cum am mai spus: “Da, noi l-am ucis pe Hristos, Isus, fiul Mariei, trimisul lui Dumnezeu.” Ei însă nici nu l-au ucis, nici nu l-au răstignit, ci numai li s-a părut aşa. Cei care nu se înţeleg asupra lui sunt în îndoială, căci ei nu au nici o ştiinţă anume şi nu urmează decât o nălucire, fiindcă ei de bună seamă nu l-au ucis.”
          Evanghelia creştinilor afirmă cu totul altceva despre Domnul Isus şi moartea Lui. 2 Corinteni 5 cu 15: “Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.”
          Rămân surprins văzând ce motive puerile, fără de nici o consistenţă teologică şi doctrinară, folosesc iniţiatorii noii mişcări religioase atunci când caută să-şi impună punctul de vedere. Ei spun că între musulmani şi creştini sunt multe puncte comune, găsite atât în Scripturi cât şi în Coran. Unul dintre elementele comune ar fi tocmai faptul că Isus (Işa) este menţionat în ambele scrieri sfinte. Dar argumentul acesta cade din capul locului pentru că în cele două scrieri nu este vorba despre acelaşi Isus. Dacă Isus nu este Dumnezeu este doar un nume şi nimic altceva.
          Când Domnul Isus era pe pământ tocmai acest lucru l-a urmărit prin tot ceea ce a făcut: ca oamenii să-L recunoască ca Dumnezeu! Nu învăţătorul, nu proorocul, ci Dumnezeu. Şi de două mii de ani duşmanii Lui tocmai aici lovesc: în dumnezeirea Lui. Pentru că dacă Isus nu a fost Mesia, Dumnezeu, jertfa Lui nu are nici o valabilitate. Atunci avem, într-adevăr, nevoie şi de alţi mijlocitori. Şi nu este nici o mirare că Mohamed este mai mare ca Isus.
          Citind pasajele din Coran m-am gândit că, într-un fel, Mohamed avea dreptate să fie supărat pe ceea ce vedea în creştinătate, deja în anii 570-632 d. Cr., anii între care a trăit. Creştinismul a ajuns să se închine şi la altceva decât la Dumnezeu. Cultul sfinţilor şi al Mariei era deja cunoscut şi Mohamed acuza creştinismul, pe bună dreptate, de idolatrie. Problema a fost că L-a aşezat şi pe Domnul Isus Hristos în rândul acestor sfinţi. Din nefericire azi, într-un mare procent din ceea ce se numeşte creştinism, este mai rău ca şi în anii 600 după Hristos în ce priveşte idolatria. Şi când cineva din afară spune creştinism şi idolatrie priveşte nu spre cei ce nu practica idolatria ci spre cei ce o practică. Şi pune tot creştinismul în aceeaşi oală.
          Dar întorcându-ne la cei ce au hotărât să facă această alianţă creştinism-islam nu pot să nu mă întreb: Cum este posibil aşa ceva? Şi ca un răspuns îmi vine în minte Romani 1cu 28 unde scrie: “Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.”
          Nu m-am mirat prea tare să aflu, informându-mă despre acest subiect, că unul dintre promotorii şi susţinătorii mişcării “Faith Shared” (deşi nu recunoaşte acest lucru) este nimeni altul decât foarte cunoscutul pastor american Rick Warren, iniţiatorul bisericilor “driven purpose”, “biserica condusă de scopuri” după cum este cunoscută în România.
          Rick Warren a participat, în Iulie 2009, la “Convenţia anuală a Societăţii Islamice din America de Nord”, unde a fost invitat să vorbească. În discursul lui el a spus: “Înainte ca să ne strângem mâinile, ca răspuns la invitaţia voastră, cerem milă şi iertare din partea Celui Plin de Milă şi de la comunitatea musulmană de pe întreg pământul”. El a mai spus că musulmanii şi creştinii trebuie să lucreze împreună pentru a combate stereotipurile, pentru a promova pacea şi liberatea şi pentru a rezolva problemele globale (parcă sunt cuvintele copiate la indigo ale Papei Ioan Paul al II-lea. Să fie coincidenţă?). Creştinii şi musulmanii sunt parteneri de credinţă, parteneri de suflet şi parteneri de lucru!
          Oare unul dintre stereotipurile la care face referinţă Warren nu este tocmai acesta: că Isus Hristos este singura cale către Dumnezeu şi că mântuirea este doar prin EL?
          Rick Warren a fost pastorul invitat să rostească rugăciunea la festivitatea de investire a actualului preşedinte american Barack Obama. În rugăciunea lui, atunci când a invocat numele lui Isus el a făcut-o rostind şi numele lui Işa (Isus în Coran).
          Pentru Warren a fost mare supărare atunci când unii creştini s-au sesizat şi l-au întrebat dacă el sprijină islamul. În răspunsul pe care l-a dat a folosit Proverbe 14 cu 15: “Omul lesne crezător crede orice vorbă, dar omul chibzuit ia seama bine cum merge.” În engleză traducerea folosită este: “Doar un prost crede tot ce aude”.
          S-a supărat pe cei ce au avut curajul să-l chestioneze în legătură cu acest subiect şi a spus că ar fi trebuit, aşa cum a învăţat Domnul Isus Hristos, ca cei ce au avut dubii să meargă mai întâi la el şi să-l întrebe ce a gândit şi ce gândeşte şi atunci ar fi aflat că Warren este de fapt un creştin serios şi că el, viaţa lui, slujirea lui, sunt zidite pe adevărul că Isus este singura cale şi Biblia este singura autoritate adevărată.
          Warren face aici o greşeală de interpretare a Scripturii şi mă mir că nu o vede. La Matei 18 cu 15 scrie: “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău.” În gestul pe care Warren l-a făcut el nu a greşit faţă de un om şi nimeni nu este obligat să-l tragă pe acesta de mânecă şi să-i spună că a greşit, în privat. Dacă o face totuşi, foarte bine. Dar Warren este un om public şi un mare lider religios şi dacă acceptă aceasta trebuie să accepte şi critica din partea celor ce constată anumite derapaje în viaţa lui. Dacă public a greşit public să se şi aştepte să fie mustrat. El îşi permite lucruri care să-i scandalizezee pe credincioşi dar nu vrea să fie tras la răspundere. El îşi permite să aibă legături care ies din contextul Scripturii şi face tot ce vrea dar are pretenţia de la noi să înţelegem altceva decât se înţelege. Să-l scuzăm din capul locului pentru că se numeşte Warren şi nu poate greşi.
          Mai spune Warren, căutând să se justifice, că şi-a pettrecut mult timp încercând să se apropie de grupurile necreştine. Pentru că nu-i poţi câştiga la Cristos pe duşmani numai pe prieteni. Chiar aşa să fie?
          Primul rod al lui Isus a fost un tâlhar. Apoi sutaşul roman care a condus răstignirea Lui a recunoscut că El este Dumnezeu. Apostolul Pavel a fost cel mai mare duşman al lui Hristos şi a fost câştigat pentru Împărăţie şi exemplele ar putea continua. Dumnezeu pe duşmanii Lui a venit să-i mântuiască. Pentru că toţi am păcătuit şi eram lipsiţi de slava lui Dumnezeu, toţi am fost duşmanii Lui! Şi a făcut aceasta dându-ne adevărata Evanghelie şi vorbindu-ne despre nebunia propovăduirii crucii! Adică Dumnezeu Însuşi moare pentru om!… Sigur că este greu de înţeles.
          Warren vorbeşte despre dragostea faţă de duşmani dar unde este dragostea lui faţă de Dumnezeu? Cum poţi asculta de El încălcând poruncile Lui? Cum pot sta împreună lumina şi întunericul? Spune el că “este un nonsens să crezi că trebuie să-ţi compromiţi credinţa sau să renunţi la convingerile tale arătându-i (musulmanului) dragoste sau să-l tratezi cu demnitate”.
          Ce înseamnă să-l tratezi cu demnitate? Să susţii un neadevăr? Şi pentru cât timp? Isus a fost numit prieten al păcătoşilor, şi acesta este un argument al lui Warren, dar Isus niciodată nu le-a spus păcătoşilor ceea ce au dorit ei să audă ci doar adevărul care i-a scandalizat.
          Ce face Warren este mai dureros decât ceea ce face un “intolerant” care susţine adevărul Evangheliei cu preţul vieţii. Dacă este adevărat ceea ce spune el atunci raţionamentul lui este următorul: “Musulmanii sunt nişte rătăciţi şi Coranul o minciună. Dar eu le zâmbesc frumos şi mă dau după ei, citesc şi din Coran şi din Biblie, vorbesc şi despre Mohamed şi despre Isus şi poate va veni vremea când îşi vor da seama că greşesc şi se vor trezi la realitate” . Oare ce cred musulmanii faţă de un astfel de om? Îl pot vedea ca un prieten?
          Cine este un prieten adevărat? Cel ce îţi spune adevărul sau cel care te lasă să crezi o minciună?
          Stau şi mă gândesc unde am ajuns. Aşa cum spuneam, până în urmă cu douăzeci-treizeci de ani în creştinismul evanghelic nimeni nu-şi imagina aşa ceva. Creştinii evanghelici s-au detaşat chiar de alţi creştini care s-au îndepărtat de Scripturi şi au acceptat şi alte învăţături, învăţături care intră în contradicţie cu Scriptura. Pentru creştinii evanghelici era inimaginabil să stai în părtăşie cu cei ce se închinau şi la altceva decât la Domnul Isus Hristos. Pentru această credinţă şi convingere puternică mulţi şi-au dat viaţa. Aceasta nu înseamnă că nu i-au iubit pe ceilalţi.
          Dar să faci slujbe în comun cu cei ce spun că Mohamed este superior lui Isus Hristos şi să pui Coranul (care afirmă că Isus Hristos a fost doar un om) alături de Scriptură, susţinând că faci aceasta din dragoste pentru oameni şi pentru mântuirea lor, este culmea înşelării şi apostaziei. Este renunţarea la Evanghelie şi este anatema, despărţirea de Dumnezeu pentru veşnicie. Şi noi am ajuns să trăim în aceste vremuri iar unii dintre noi să spună că este bine aşa.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

277 – Lisa Miller

RadioUnison.ro — Thu, 02 Feb 2012 07:41:50 +0000

277 – Lisa Miller

Autor: Alianta Familiilor din Romania

Descarca

Daca intampinati probleme in descarcarea resurselor, click aici

263 – Emil Caraman-Pacatul este o piedica-14.01.2012

RadioUnison.ro — Wed, 01 Feb 2012 09:54:39 +0000

263 – Emil Caraman-Pacatul este o piedica-14.01.2012

Autor:

Descarca

Daca intampinati probleme in descarcarea resurselor, click aici

262 – Nelu Pop-Cum trebuie sa vorbeasca un slujitor al Domnului-22.01.2012

RadioUnison.ro — Wed, 01 Feb 2012 09:50:27 +0000

262 – Nelu Pop-Cum trebuie sa vorbeasca un slujitor al Domnului-22.01.2012

Autor:

Descarca

Daca intampinati probleme in descarcarea resurselor, click aici

Lupta pentru Adevăr

Dan Bercian — Fri, 27 Jan 2012 09:05:45 +0000

Lupta pentru Adevăr

Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor

          Dacă le povesteşti adolescenţilor de azi cum era viaţa în urmă cu peste douăzeci şi unu de ani, în timpul regimului comunist, unii te vor privi cu suspiciune şi nu vor crede. Li se pare greu să accepte că atunci magazinele erau goale, că la televizor se dădeau doar două ore de program pe zi, că nu aveai voie să spui ceva rău de cei ce conduceau ţara sau că, dacă criticai regimul, puteai ajunge la închisoare şi poate chiar să-ţi pierzi viaţa, că iarna era frig în apartamente şi că pîinea şi laptele se dădeau pe cartelă.
          Am văzut recent un film în care realizatorul îi întreba pe cei intervievaţi ce ştiu despre Hitler şi holocaust. Majoritatea nu ştiau nimic iar unii spuneau ca Hitler a făcu bine şi holocaustul a fost bun. Şi exemplele ar putea continua.
          În urmă cu circa 200 de ani un pictor spaniol, Francisco Goya, a făcut o afirmaţie-avertisment care a rămas celebră. El spunea: “Somnul raţiunii naşte monştri”. Este adevărat.
          Întorcându-ne spre istoria biblică găsim că Dumnezeu cerea poporului Său ca acesta să aducă mereu aminte copiilor din popor cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru ei. Le era poruncit de Dumnezeu evreilor să ţină zile şi sărbători şi să facă altare pentru ca, peste ani, părinţii să aibă motive să le vorbească copiilor lor despre Dumnezeu. Aceasta era o sarcină veşnică pentru părinţi. (Exod 12, Iosua 4, etc.). Dacă nu vor proceda aşa pericolul era ca Dumnezeu să nu mai fie cunoscut de copiii lor şi aceasta era cea mai mare nenorocire care s-ar fi putut întâmpla în popor!
          Din nefericire poporul, părinţii, nu au ascultat de Dumnezeuu şi copii lor au uitat de El , ajungând astfel sub pedeapsa şi mânia Lui.
          Se constată azi un recul al creştinismului autentic, mai puţin al celui instituţionalizat, deşi şi acesta este pe o pantă descendentă. Mulţi se întreabă de ce? Unul dintre răspunsuri se găseşte în atitudinea părinţilor creştini care au abdicat de la responsabilitatea pe care o aveau de a vorbi copiilor lor despre Dumnezeu şi apoi de a trăi cu pasiune pentru Dumnezeu, dovedind că ceea ce spun este adevărat. Reculul a fost mai mic în cazul creştinismului instituţionalizat pentru că în acest caz ritualul şi tradiţia religioasă a reuşit să îi ţină pe oameni, într-o anumită măsură, legaţi de sistem. Oamenii nu ştiu despre Dumnezeu dar ştiu că aşa este obiceiul la ei. Fac lucruri şi un ritual pe care nu le înţeleg dar le fac pentru că aşa este obiceiul în locul respectiv. Evident că aceasta nu este creştinism.
          Tot în timpul regimului de tristă aducere aminte, comunismul, se ştie că una dintre metodele prin care reprezentanţii acestui regim căutau să schimbe felul de a gândi al opozanţilor lor era prin propaganda ideologică care se făcea cu insistenţă. Prin toate mijloacele existente se propovăduia doctrina stricată a regimului comunist. Oamenii au ajuns să îşi renege familia, prietenii, credinţa, convingerile lor personale. Ideologia de partid a nivelat totul, ca un tăvălug, şi consecinţele le vedem azi. Un popor care nu a mai ştiut ce crede, în ce crede, atunci când a fost eliberat de sub robia comunismului s-a trezit dintr-o dată în faţa unui mare necunoscut. Nu mai avea un sistem de valori, nu mai ştia ce să creadă şi a căzut în capcana întinsă de mijloacele mass-media care au înflorit peste noapte şi care s-au transformat în noul opresor al poporului, poate mai rău decât comunismul, deoarece dacă comunismul era privit ca rău, acest nou sistem era privit ca eliberator, deci bun, şi oamenii au primit totul, fără rezerve. Dezastrul moral în care a ajuns naţiunea română cred că se datorează, în foarte mare parte, acestui lucru. Şi faptul că instituţia oficială a Bisericii are cea mai mare credibilitate dintre toate instituţiile îmi dă dreptate să spun că creştinismul instituţionalizat poate merge foarte bine alături de imoralitate şi desfrâu, făcând casă bună cu acestea.
          Gândul pe care îl împărtăşesc azi a venit de la o invitaţie pe care am primit-o din parte unei asociaţii de a sprijini prin postul de radio instituţia căsătoriei. Ni se propunea să iniţiem emisiuni şi dezbateri pro-familie şi să facem tot ceea ce putem pentru a prezenta căsătoria în termenii în care a fost înţeleasă în toată istoria omenirii, până cu câţiva ani în urmă, când totul s-a schimbat. Suntem pentru astfel de acţiuni şi le sprijinim, aşa cum le-am sprijinit şi până acum.
          Dacă, pe de o parte, m-am bucurat pentru iniţiative de felul acesta, pe de altă parte m-am întristat, gândindu-mă unde am ajuns.
          Am ajuns în situaţia în care să facem reclamă unui lucru care este normal şi firesc şi logic, dictat de bunul simţ cel puţin, dacă nu de frica lui Dumnezeu. În mijlocul unui popor numit creştin am ajuns ca să fie nevoie să prezentăm căsătoria ca un fapt normal şi să le spunem “creştinilor” că un bărbat este bine să se căsătorească cu o femeie şi să întemeieze o familie. Să le spunem că nu este potrivit ca un bărbat să se căsătorească cu un alt bărbat sau o femeie cu o altă femeie, sau că un bărbat cu o femeie nu este bine, nu este după voia lui Dumnezeu, să trăiască împreună fără a fi căsătoriţi! Este ca şi cum i-ai spune copilului: “Nu este bine să umbli cu degetele în priză, nu este bine să mănânci mâncarea pisicilor sau a câinilor, nu este bine să umbli vara în palton şi iarna în pantaloni scurţi”. Dacă am vedea copiii procedând în felul acesta i-am duce la doctor, la psihiatru. Dar dacă vedem adulţi comportându-se aşa cum se comportă atunci când este vorba despre căsătorie, nu mai reacţionăm în nici un fel. Pentru că aşa am fost învăţaţi.
          Să ştiţi că este foarte posibil ca în viitor să vedeţi oameni umblând pe stradă iarna în pantaloni scurţi şi să nu vă miraţi prea tare. Aşa suntem învăţaţi. Deja se şi întâmplă acest lucru. Am văzut pe internet un filmuleţ al unei agenţii de ştiri din care am aflat că nu ştiu ce organizaţie şi-a propus, de cîţiva ani, o acţiune care pare foarte ciudată şi care, cu câţiva ani în urmă, era de domeniul incredibilului. Această organizaţie îi cheamă pe oamenii din lumea întreagă ca într-o anumită zi, şi acţiunea se petrece iarna, să meargă pe stradă, la serviciu, în mijloacele de transport în comun, în lenjerie intimă. Şi ştiţi care este minunea? Nu puţini au dat curs acestei invitaţii. Au numit-o “Ziua fără pantaloni”.
          Dar nu acesta este cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Au devenit foarte obişnuite protestele în plină stradă, cu o participare numeroasă, în care protestatarii sunt complet dezbrăcaţi! Fie bărbaţi fie femei.
          Aşa că nu mai este nicio mirare că instituţia căsătoriei nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Mirarea este totuşi că în România, cea declarată creştină, s-a ajuns aici. Este un mare paradox: Circa 90% din cetăţenii ţării se cred creştini şi le place să se declare aşa, dar aceiaşi “creştini”, majoritatea dintre ei, sunt de acord cu divorţul sau cu trăirea în concubinaj!
          Mă întreb: ce face Biserica? Ea pare mulţumită cu faptul că credincioşii apreciază instituţia bisericii şi au încredere în ea. Dar la ce folos când poruncile lui Dumnezeu sunt călcate flagrant în picioare şi nimeni nu ia atitudine? Ajută atunci biserica sau încurcă?
          Am citit un articol într-un ziar că, după circa zece zile de proteste în România, Biserica Ortodoxă, care a tăcut până acum în privinţa revoltelor, a ieşit la rampă şi a dat un comunicat. Un comunicat pe care l-am citit şi care m-a întristat peste măsură. Chiar dacă, în treacăt, se aminteşte despre criza morală prin care trece România, accentul cade pe problemele sociale, probleme pe care biserica se vede nevoită să le abordeze şi să le soluţioneze şi “îndeamnă la solidaritate faţă de cei ce suferă din cauza nedreptăţilor sociale, a sărăciei şi neajutorării”.
          Mă doare pentru că nu aceasta ar trebui să fie problema numărul 1 a Bisericii. Biserica nu se îngrijeşte de bunăstarea materială a poporului ci de bunăstarea lui spirituală. Mântuitorul Isus Hristos spunea că dacă avem ce mânca şi ce îmbrăca ne va fi de ajuns. Azi nu ne mai ajunge. Tot El spunea să căutăm mai întâi Împărăţia Lui şi neprihănirea şi celelalte lucruri (mâncarea şi îmbrăcămintea) ne vor fi date pe deasupra.
          Biserica ar trebui să spună hotărât aceste lucruri oamenilor dar nu le poate spune din cauza corupţiei din mijlocul ei. Şi atunci o dă pe probleme sociale ca să mai cîştige un capital în vremuri de criză.
Biserica ar trebui să spună hotărât că situaţia dramatică în care se află poporul român este pentru că ne jucăm de-a Dumnezeu şi de-a credinţa. Pentru că, dacă încălcăm legile lui Dumnezeu şi Îl sfidăm prin viaţa noastră, nu ne putem aştepta la fericirie, la pace şi la bunăstare. Ar trebui să se uite în urmă în istoria poporului lui Dumnezeu şi să vadă că atunci când poporul Lui s-a îndepărtat de El şi a trăit în nelegiuire, aşa cum trăieşte azi poporul român “creştin”, Dumnezeu i-a dat robi şi i-a trecut prin sabie şi foc şi au ajuns să-şi mănânce propriii copii! Asta ar trebui să facă Biserica.
          Aşa cum duşmanii lui Dumnezeu caută pe toate căile să strâmbe şi să sucească adevărul Lui şi să propovăduiască minciuni, mai mult ar trebui Biserica să ţină sus adevărul lui Dumnezeu şi să nu facă nici un compromis de la el. La aceasta este chemată Biserica, nu să se îngrijască de confortul material al credincioşilor. Domnul Isus Hristos a fost pe pământ, în mijlocul poporului evreu, într-o vreme de mare şi cruntă stăpânire. Romanii îi aşezau pe evrei pe cruci de-a lungul drumurilor pentru orice abatere de la legea romană. Birurile erau mari şi nu era uşor să fii evreu în propria ta ţară. Cu toate acestea Domnul Isus nu a vorbit niciodată (!) de bunăstare materială, nici măcar de libertate, aşa cum s-ar fi aşteptat mulţi din popor şi chiar şi Iuda care l-a trădat, ci a vorbit mereu despre robia spirituală a păcatului în care se afla poporul şi despre sărăcia lor spirituală! Cu acestea Domnul Isus nu a fost de acord şi pe acestea le-a dorit eradicate. El nu a venit să facă programe sociale ci a venit să facă reforme morale, să îi îndemne pe oameni spre pocăinţă. Le spunea celor ce vor crede în El că vor avea de suferit, vor fi nedreptăţiţi, li se vor lua averile, chiar cei din casele lor se vor întoarce împotriva lor, vor fi daţi chiar la moarte (acesta era programul Lui social!), dar ei să se bucure şi să nu se îngrijoreze pentru-că, dacă ascultă de Dumnezeu şi fac voia Lui, numele lor sunt scrise în Cartea vieţii. Le spunea că dacă ochiul lor sau mâna lor sau piciorul lor îi îndeamnă spre păcat mai bine să le taie şi să fie mutilaţi pe pământul acesta dar să poată intra în cer. Cât de diferit este aceasta de progrmul de azi al bisericii!
          Apostolul Pavel mereu le aducea credincioşilor aminte de lucrurile care ţin de viaţa lor spirituală şi spunea, aşa ca şi alţi apostoli, că de acestea este el preocupat şi că va avea grijă ca învăţăturile lui să rămână şi după ce el va muri. Spunea că repetă unele lucruri şi insistă asupra lor pentru-că credincioşii au nevoie de aceasta. Programul social al lui Pavel a constat din ajutoarele pe care credincioşii care aveau prea mult erau îndemnaţi să le trimită celor ce nu aveau şi se găseau în nevoi. Niciodată credincioşii nu au cerşit de la necredincioşi. Acesta ar trebui să fie programul social al Bisericii: cei care au mult să dea ei (nu statul) celor ce n-au. Este uşor să pozezi în binefăcător cerând ca alţii (statul) să dea şi tu te lăfăi şi trăieşti în huzur. Apostolul Ioan scria la 1 Ioan 3 cu 17: “Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”. Iar marele om Ioan Botezătorul le spunea celor din vremea lui (Luca 3 cu 11): “Drept răspuns, el le zicea: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel.”
          Satan a reuşit să distrugă familia, să pervertească credinţa, să-şi împrăştie minciunile şi murdăriile înşelându-i pe oameni. Biserica ar trebui să fie preocupată să ţină adevărul sus. Dacă nu o face ea atunci cine s-o facă? Nu o va face nimeni şi poporul va rămâne în întuneric şi sub mânia şi osânda lui Dumnezeu. Programele sociale nu-i vor ajuta la nimic pentru că acolo unde nu dă Dumnezeu binecuvântare nu este, orice ar face omul.
          În ceea ce priveşte căsătoria, Pavel scria că ar fi totuşi un motiv pentru care un om, un credincios, să nu se căsătorească. Şi Pavel se dădea pe el ca exemplu. Un om care vrea să trăiască în tot ceea ce face doar pentru Dumnezeu. Un om care se pune cu totul în slujba lui Dumnezeu. Care nu mai are alte obiective decât să ducă la alţii vestea bună a Evangheliei. Care nu mai trăieşte pentru el ci pentru Dumnezeu şi apoi pentru mântuirea celor ce sunt în păcat şi în întuneric spiritual, unul care pe Dumnezeu Îl înalţă şi nu un organism, chiar religios. Dacă ar fi în România bărbaţi de felul acesta, şi femei, atunci alta ar fi faţa acestei ţări.
          Dar azi “creştinii” români nu se căsătoresc nu din dragoste de Dumnezeu ci din dragoste de ei. Nu pentru a trăi o viaţă sfântă ci pentru a trăi în păcat, în curvie. Accentul cade pe ce le place şi le convine lor, cine se mai gândeşte la ce vrea Dumnezeu? Dar ce nu ştiu ei, pentru că nu li se spune cu insistenţă şi apăsat de cei ce ar trebui să o facă, este că binele pe care şi-l doresc nu vine decât atunci când aleg să facă voia lui Dumnezeu şi să asculte de El.
          Şi dacă instituţia Bisericii nu face ceea ce ar trebui să facă şi se ocupă de orice altceva iată că o mână de oameni, Dumnezeu ştie dacă din dragoste de Dumnezeu sau din alte motive, aleg să strige tare, atât de tare cât pot în gălăgia mare din jur, că trebuie să ne întoarcem la adevărul Bibliei, adică al lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte căsătoria – celula de bază a societăţii umane. Când aceasta este distrusă se distruge tot şi nu mai poate urma decât necazul şi durerea.
          Trăim vremuri în care lupta se dă aici: să prezentăm Adevărul şi să demascăm minciuna. Apostolul Ioan scria la 1 Ioan 5 cu 18: “Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. 19 Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău”.
          “Toată lumea zace în cel rău”, ar trebui să ştim clar şi limpede acest adevăr şi apoi să spunem hotărât că cei ce spun că sunt credincioşi nu au nimic de-a face cu aceasta. Credinţa autentică este o naştere din Dumnezeu, o viaţă nouă, nu o religie sau o formă care nu te duce niciodată la schimbare.
          Dacă poporul Domnului nu va ţine adevărul sus să nu ne mire că peste ani copiii noştri vor zâmbi când cineva se va încumeta să le spună că un bărbat şi o femeie trebuie să se căsătorească şi să facă şi să crească copii. Dacă va mai fi voie să spui aşa ceva şi dacă cel ce va avea totuşi curajul să o facă nu va fi trimis la închisoare pentru că nu şi-a însuşit un limbaj politic corect şi pentru ofensă.
          Trebuie să luptăm pentru Adevăr. Şi Adevărul este unul singur: Isus Hristos.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

276 – Lupta pentru Adevar

RadioUnison.ro — Thu, 26 Jan 2012 06:09:44 +0000

276 – Lupta pentru Adevar

Autor: Dan Bercian

Descarca

Daca intampinati probleme in descarcarea resurselor, click aici

261 – Joldes Constantin-Inchinarea-15.01.2012

RadioUnison.ro — Thu, 26 Jan 2012 06:07:48 +0000

261 – Joldes Constantin-Inchinarea-15.01.2012

Autor:

Descarca

Daca intampinati probleme in descarcarea resurselor, click aici

Virgil Neag – Inviatie la Nunta fiului de Imparat

RadioUnison.ro — Thu, 26 Jan 2012 06:05:29 +0000

Virgil Neag – Inviatie la Nunta fiului de Imparat

Autor: Virgil Neag

Descarca

Daca intampinati probleme in descarcarea resurselor, click aici

Virgil Neag – Pocainta (Iona 3)

RadioUnison.ro — Thu, 26 Jan 2012 06:04:53 +0000

Virgil Neag – Pocainta (Iona 3)

Autor: Virgil Neag

Descarca

Daca intampinati probleme in descarcarea resurselor, click aici