Săracii cei bogaţi
Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 1,534 | Trimite prietenilor din Yahoo Messenger
egoism     Îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă. Soţia şi fiica mea, fiică ce avea atunci doar câţiva anişori, mergea la grădiniţă, au plecat în vizită la vecini, care şi ei aveau copii mici. Copiii s-au bucurat foarte mult, s-au jucat împreună, dar după ce s-au despărţit şi fiica noastră s-a întors acasă am constatat că în buzunar avea o jucărioară a copiilor din vecini care i-a plăcut atât de mult încât s-a hotărât să o ia acasă, desigur fără să spună cuiva. Deşi nu eram atunci credincioşi, oameni cu viaţa schimbată de Domnul Isus, soţia i-a spus fiicei mele că a făcut un lucru urât şi că acum vor merge la vecini şi vor da jucăria înapoi iar fiica noastră îşi va cere iertare. Desigur că cea mică nu a vrut să facă aceasta, îi era ruşine, dar nu a avut încotro şi au făcut aşa cum soţia a spus. A fost o lecţie grea dar după aceea niciodată nu s-a mai întâmplat ca fiica noastră să ia ceva ce nu era al ei.
     O să spuneţi cu îngăduinţă: aşa fac copii. Problema era că nu doar copilul meu făcea aşa ci şi tatăl lui, adică eu. Cum spuneam, în acel timp încă nu-L cunoscusem pe Hristos şi puterea Lui eliberatoare, cea care schimbă pe oameni şi îi transformă din răi în buni. Aceasta s-a întâmplat ceva mai târziu şi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut milă de mine şi de întreaga familie.
     A lua ce nu era al tău, a-ţi însuşi ce nu îţi aparţine, era în vremea comunismului, în România, (şi cred că mai este şi azi într-o mare măsură) un sport naţional. Frustraţi de multe lipsuri şi nevoi materiale mulţi dintre noi nu aveam nici o remuşcare atunci când ne însuşeam într-un mod necinstit bunuri care nu ne aparţineau de drept. Ne găseam şi scuze că nu avem încotro. Spuneam că ei (comuniştii) se fac că ne plătesc iar noi ne facem că muncim, dobândind prin furt şi fraudă cât de mult puteam. Eram hoţi calificaţi.
     Fără a da vina pe comunişti cred că totuşi mare parte de vină o aveau şi ei pentru că ne spuneau că nu este Dumnezeu. Ori, dacă nu era Dumnezeu, atunci singura grijă ce o aveam avea de-a face doar cu autorităţile pământeşti, pe care oricum nu dădeam doi bani. De ei ne feream iar Dumnezeu nu exista. De ce să nu iei atunci cât de mult din tot ce poţi şi prin orice mijloace?
     Dar nu pot de vina pe comunism. Dacă Dumnezeu nu mi s-ar fi descoperit şi dacă nu mi-ar fi schimbat El viaţa şi azi aş fi la fel. Pentru că şi azi oamenii trăiesc şi procedează în acelaşi fel. Nu se tem de Dumnezeu iar de oameni fac tot ce pot ca să se ascundă. Hoţia şi corupţia se transmit din tată în fiu, cu limbă de moarte, prin păcatul moştenit. Iar problema mare este lăcomia şi egoismul din noi. Vrem totul pentru noi iar cuvântul de ordine este „al meu”. Abia reuşeşte să articuleze câteva silabe şi copilul începe să strige ca din gură de şarpe şi să urle disperat spunând: „este al meu!”
     Copiii sunt învăţaţi încă de mici să fie aşa chiar dacă părinţii nici nu îşi dau seama. Totul este al lor: jucăria lor, pătuţul lor, lăpticul lor, oliţa lor, camera lor, păpuceii lor. Iar mai târziu maşina lor, casa lor, restaurantul lor, amanta lor, muşchii lor, biroul lor, mândria lor, ministerul lor, deputăţia lor, preşedinţia lor, ţara lor, etc. Poţi ajunge chiar într-o relaţie cu Dumnezeu şi la un anumit nivel de credinţă şi să fii centrat tot pe tine şi tot „al tău” să fie mai important. Poate fi misiunea mea, slujirea mea, predica mea, cântarea mea, preoţia sau păstorirea mea, biserica mea (!), lucrarea mea. Oamenii fură ca să aibă ei nu doar din bunurile materiale dar fură şi din ceea ce i se cuvine doar lui Dumnezeu, crezând că fac o slujbă pentru Dumnezeu! Pentru că eul nostru, carnea, este putredă din cale afară iar inima condusă de carne este deznădăjduit de rea.
     Ca părinţi de copii sau ca părinţi spirituali ar trebui să fim foarte atenţi ori de câte ori pronunţăm cuvinte ca „al meu”, „mie” sau îi auzim pe cei de lângă noi pronunţându-le. În spatele lor se ascund pornirile rele ale firii pământeşti şi cine nu le smulge şi nu le aruncă cât mai departe va fi biruit de ele şi nenorocit. Iar lupta o are de dus fiecare, la orice nivel de credinţă s-ar afla. Cine nu se mai luptă să-şi ţină firea şi poftele cărnii în frâu, sau răstignite pe cruce – după cum citim în Scripturi, înseamnă că a şi fost biruit de ele.
     Dacă un copil de doi ani ar mai avea o scuză să spună toată ziua: „al meu”, un adolescent, sau apoi un adult, nu ar mai trebui să se comporte în acest mod copilăresc. Iar un creştin nici atât! Din nefericire multă copilărie, adică egoism, întâlnim şi la adulţi şi chiar şi la creştini.
     Ce a făcut, spre exemplu, un adolescent mândru şi egoist pentru a avea tot ceea ce are. De tot ce avea nevoie (casă, cameră, haine, lucruri personale ş.a.) s-au îngrijit părinţii, iar copilul le are din dragostea şi generozitatea părinţilor. Şi dacă egoismul nu ar exista în această lume, în carnea noastră, undeva în eul nostru, copilul ar trebui să spună: ”Defapt eu nu am nimic. Totul aparţine părinţilor, iar eu am primit în dar unele lucruri ca să mă folosesc de ele pentru o vreme.” Numai că o astfel de reacţie este imposibilă la un om neschimbat, netransformat de Dumnezeu, la un om care nu a fost născut din Dumnezeu, pentru că în firea veche moştenită de la Adam omul este plin de egoism, de răutate, nu se satură niciodată, vrea totul pentru el şi crede că merită totul.
     Nu doar un adolescent rebel şi egoist este în această situaţie, ci omenirea întreagă. Hitler avea nevoie de spaţiu vital, la fel toţi dictatorii de când lumea dar şi cei de azi, oameni fără de Dumnezeu, la un nivel mai mare sau mai mic. Unii vor ţări, alţii vor o bucată de pământ, o casă, o jucărie, o pâine, o bucată de carne, o haină, şi când cineva ar atenta la “bunul lor” încep să-şi arate colţii. Egoismul din noi ne îndeamnă la aceasta.
     Oamenii se cred puternici sau inteligenţi sau harnici şi apără cu ferocitate ceea ce li se pare că au prin meritul lor sau deoarece cred că li s-ar cuveni. Numai că nimic din ceea ce avem – putere, inteligenţă, posesiuni de un fel sau altul, frumuseţe, sănătate, etc. – nu avem că am făcut noi ceva şi am merita ceva, ci pentru că Tatăl Dumnezeu ni le-a dat în dragostea şi în bunătatea Lui. A le primi cu mulţumire şi recunoştinţă, fără să ne ţinem pumnii încleştaţi pe ele, este un har. A face un gard în jurul lor şi a pune plăcuţe de avertizare ca nu cumva cineva să atenteze la ele este o nenorocire. Bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăinţă, la bunătate şi renunţare, şi dacă nu procedăm în felul acesta, ci devenim egoişti şi răi, bunătatea lui Dumnezeu nu ne face bine. Şi nu din cauza faptului că El ne-a dat, ci din pricină că noi, primind daruile Lui, am devenit egoişti. Şi mare parte din răul care este azi pe acest pământ provine din egoismul şi invidia oamenilor care au primit de la Dumnezeu şi nu au înţeles gestul dragostei Lui sau care nu au primit atât cât şi-ar fi dorit, nemulţumiţi şi nesătui.
     Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că adevăraţii urmaşi, ucenici ai Domnului Isus sunt străini şi călători pe acest pământ. Când cineva a venit la Domnul Isus şi i-a spus că vrea să-L urmeze, Domnul i-a răspuns că El nu are un loc unde să-şi plece capul, că pe acest pământ este mai sărac decât o vrabie care are un cuib sau o vulpe care are o vizuină, deşi ”al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!” – Psalmul 24:1. Iar în “Fericirile” de pe munte Domnul îi fericeşte pe cei lipsiţi, flămânzi, care plâng aici pe pământ.
     Una dintre cele mai mari probleme ale noastre este că ne legăm prea mult de ceea ce Dumnezeu ne dă ca daruri. Nu doar un copil suferă de egoism, ci fiecare dintre noi dacă nu-L lăsăm pe Dumnezeu să opereze în noi şi să extirpeze cancerul dragostei de sine.
     Gândindu-mă la toate acestea Dumnezeu a îndreptat un deget şi o lumină şi înspre mine. Şi lăsând lumina să lumineze am constat că şi eu eram vinovat, chiar şi acum. Prea des şi de prea multe ori folosesc cuvinte ca şi “al meu”, “mie”, “eu”, “pentru mine”. Prea des mai fac şi eu, aşa ca cei din jurul meu, garduri şi ziduri şi pun plăcuţe de avertizare ca nu cumva cineva să se atingă de ceea ce cred eu că este “al meu”. Şi nu de puţine ori uit că defapt tot ce am, am primit fără să am vreun merit şi că valoarea vieţii nu stă în a poseda lucruri şi a le apăra cu străşnicie, cât a-L avea pe Dumnezeu ca singur bun, suficient şi cu adevărat aducător de satisfacţii şi împliniri.
     Cândva păcătuiam luând ce era al altora. Acum nu o mai fac. Dar lucrurile nu se termină aici şi problema nu este rezolvată doar la acest stadiu. Pentru că acum Dumnezeu vrea să vadă cum procedăm şi ce facem cu lucrurile bune pe care El ni le-a dat, fie că este vorba despre lucruri materiale fie că este vorba despre daruri spirituale. Dacă ceea ce acum avem prin mila Lui folosim tot într-un mod egoist şi tot noi suntem pe primul plan atunci suntem din nou înşelaţi. Şi în acest fel ajungem hoţi mai mari pentru că nu îi mai furăm pe oameni ci Îl furăm chiar pe Dumnezeu. Pentru că El ne încredinţează lucruri, daruri, ca să le administrăm pentru El, pentru ca El să aibă un profit din ele (pilda cu talanţii – Matei 25). Însă carnea poate să fie atât de coruptă încât până şi darurile spirituale să le folosească tot pentru ea. Nu doar la mulţi alţii am văzut acest lucru ci chiar şi eu m-am găsit ispitit şi atras în această cursă. Când noi suntem în centru şi când începem să facem garduri în jurul a ceea ce am primit din partea lui Dumnezeu, ca nu cumva să pierdem ceva şi să avem noi de suferit, înseamnă că am fost din nou înşelaţi, numai că într-un mod mult mai subtil şi pervers. Este un egoism mai rafinat. Domnul Isus ar fi putut pretinde totul pentru că era şi este Dumnezeu. Dar tot ceea ce avea a pus în slujba Tatălui şi a folosit pentru binele şi mântuirea noastră. El a spus că a venit să slujească nu să I se slujească. O lepădare totală de Sine şi o folosire a tuturor darurilor spre binele omenirii. Dacă am avea astfel de lideri, măcar religioşi dacă nu şi politici, ca rai ar fi pământul acesta! Dar egoismul din noi îl transformă într-un iad. Lucifer a fost aruncat din rai şi sortit pedepsei veşnice pentru că a vrut totul pentru el furându-L pe Dumnezeu de slava ce I se cuvenea pe deplin.
     Garduri şi ziduri trebuie să facem – şi încă tot mai mari şi mai puternice- doar că în jurul credinţei care ne-a mântuit şi care ne ţine în viaţă, credinţa în Domnul Isus Hristos. Aceasta să nu ne-o fure hoţii acestei lumi tot mai insistenţi şi tot mai vicleni folosind mijloace de amăgire tot mai sofisticate, lupi care se îmbracă în haine de oi şi care pretind că-L slujesc pe Dumnezeu. Pavel spunea în Filipeni 3:3 că adevăraţii ucenici sunt cei care “se laudă în Hristos Isus şi care nu îşi pun încrederea în lucrurile pământeşti”.
     Iuda, în epistola lui, atunci când se simte împins de Duhul să apere credinţa sfinţilor de falşii vestitori ai Evangheliei, de cei pe care îi numeşte “stânci ascunse la mesele de dragoste ale creştinilor”, “nori fără apă”, “pomi fără rod”, “morţi de două ori”, “valuri infuriate ale mării”, “stele rătăcitoare” etc., le scrie sfinţilor şi le aduce aminte de avuţia lor, cu care au voie să se laude, şi pe care trebuie să o apere cu toată fiinţa. Şi aceasta este “credinţa voastră preasfântă” (v.20).
     Cu aceasta ne putem lăuda că este “a noastră”, “a mea”. Şi pe aceasta am primit-o tot în dar, nu prin merite şi fapte, dar cu aceasta (ca dar ce nu poate fi preţuit în cuvinte şi fapte) ne putem lăuda şi trebuie să o apărăm aşa ca leoaica ce îşi apără puii.
     În 2 Corinteni 6:10 Pavel scrie cum sunt adevăraţii creştini: “ca nişte săraci şi totuşi îmbogăţim pe mulţi, ca neavând nimic şi totuşi stăpânind toate lucrurile”. Iar la 1 Corinteni 4:7 întreabă: “Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi şi primit?”
     Să nu uităm că pe pământ singura noastră avuţie trebuie să fie Isus Hristos. Şi chiar dacă trebuie să apărăm această avuţie sfântă chiar şi cu preţul vieţii o avem tot mai mult şi mai deplin atunci când o împărtăşim cu alţii. Dar dacă observăm că în legătură cu lucrurile lumii acesteia folosim prea des cuvinte ca “al meu” şi dacă tremurăm la gândul că le-am putea pierde, atunci trebuie grabnic să ne plecăm la genunchii Mântuitorului şi să-I cerem iertare şi har. Suntem într-o poziţie deosebit de periculoasă, într-un pericol de moarte. Salvare este numai dacă alergăm la Isus, ne mărturisim păcatul egoismului şi al dragostei de sine şi primim, prin credinţă, Sângele sfânt curăţitor şi aducător de viaţă nouă. Cele vechi trebuie să se ducă toate şi toate să se facă noi.

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

Print Friendly
Ora Radio Unison -
Ora dumneavoastra -
* De ce apar decalaje de ora?
Sondaj

Ce credeţi că îi interesează pe oameni mai mult:

Vedeti rezultatele

Loading ... Loading ...
Promo
 

© 2020 RADIO UNISON ZALAU • Toate drepturile rezervate •