RADIOUNISON.RO - Orwell, mai mult decât un scritor talentat

Home

Resurse

Audio Video Text Editoriale

Orwell, mai mult decât un scritor talentat

Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 493 | Trimite prietenilor

orwell-mai-mult-decat-un-scritor-talentat

          Exact în urmă cu 60 de ani, în 1949, a fost scris romanul “1984″. Autorul fiind George Orwell. De fapt acest nume este un pseudonim. Numele real este Eric Arthur Blair. S-a născut în 1903 în India, a murit în 1950, la un an după ce a scris acest roman, în Londra şi a fost fiul unui funcţionar public în administraţia engleză din India.
          A scris mai multe romane, printre ele şi “Ferma animalelor”, foarte cunoscută, o fabulă politică.
          Romanul “1984″ este considerat a fi o distopie. DEX-ul defineşte distopia în felul următor:
“Termen modern construit prin opoziţie cu utopie şi care se aplică unei lumi imaginate şi negative.”
          De-a lungul celor 60 de ani care au trecut de la scrierea acestui roman, criticii şi cei ce l-au citit aşa l-au apreciat: ca fiind produsul unei imaginaţii bogate. Se pare că Orwell a fost inspirat să scrie de realitatea stalinistă din vremea lui şi probabil din amintirea ultimului război mondial. Atât Hitler cât şi Stalin i-au oferit materialul necesar pentru inspiraţie.
          Foarte pe scurt, pentru-ca spaţiul nu ne permite, vă voi spune că în acest roman este descrisă o lume în care sistemul totalitar a reuşit să anihileze orice urmă de libertate, controlul asupra populaţiei era unul absolut. Regimul totalitar era preocupat nu doar de a anihila orice urmă de împotrivire dar mergea până acolo încât scopul suprem era ca oamenii să fie transformaţi în gândirea lor. Personalitatea trebuia degradată la statutul de masă. Partidul unic nu poate accepta adevărul şi din această cauză îşi refuză propria istorie şi plăteşte o armată de funcţionari supuşi care să rescrie mereu trecutul, funcţie de interesele de moment. Partidul este infailibil, este posesorul adevarului iar dacă se întâmpla să greşească, adevărul trebuie rescris. În sensul acesta exista un segment al funcţionarilor care se ocupa cu rescrierea istoriei şi cu negarea a tot ceea ce intra în conflict cu interesele de moment ale Partidului. Un alt segment se ocupa cu supravegherea populaţiei, supraveghere care se desfăşura zi şi noapte, 24 de ore din 24, iar un altul cu inventarea unui nou limbaj, limbaj prin care să fie limitată până şi posibilitatea de expresie a cetăţenilor.
          În lumea imaginată de Orwell existau patru Ministere care formau aparatul de guvernământ: Ministerul Adevărului se ocupa cu ştirile, cu distracţiile, cu educaţia şi cu artele frumoase; Ministerul Păcii se ocupa cu războiul; Ministerul Iubirii se ocupa cu menţinerea ordinii şi disciplinei iar Ministerul Abundenţei se ocupa de problemele economice. Pe clădirea impresionantă şi rece a Ministerului Adevărului se pot vedea foarte bine trei lozinci: RĂZBOIUL ESTE PACE; LIBERTATEA ESTE SCLAVIE şi IGNORANŢA ESTE PUTERE.
          Tot acest scenariu are loc în Londra iar lumea este împărţită în două, cele două părţi aflându-se în conflict. De fapt, spre finalul cărţii, nici nu mai eşti sigur că exista un conflict adevărat sau totul nu era decât o înscenare pentru ca masele să poată fi ţinute sub control, prin teroare. Mereu se spunea că inamicul este prezent, că există spioni, că societatea era în pericol, războiul este în plină desfăşurare şi crâncen, dar că Partidul este puternic şi victoria este iminentă. Cu toate acestea războiul dura de când lumea şi devenise o obişnuinţă pentru toţi. În această lume nimic nu era sigur şi totul se putea schimba după cum dorea Partidul. Adevărul era Partidul.
          Supravegherea era totală. Ecrane imense erau împrăştiate peste tot: La locul de muncă, pe stradă, în cârciumi şi chiar acasă, în locuinţele mizere în care îşi duceau viaţa sclavii partidului. Ecranele acestea aveau un dublu rol. Pe de o parte prin ele se transmiteau tot timpul, fără încetare, programele de îndoctrinare ale Partidului dar ele aveau şi capacitatea de a da informaţii despre cei aflaţi în raza de acţiune a acestor ecrane. Nimeni nu putea să spună un cuvînt fără a fi interceptat de aceste instalaţii de supravegere. Fiecare om era supravegheat în felul acesta chiar în casa lui şi partidul ştia ce face el în fiecare moment. Partidul nu era interesat însă doar de ce făcea şi spunea fiecare ci era interesat de ce gândea fiecare şi acesta era scopul final: ca omul să gândească după cum Partidul hotăra la momentul respectiv.
          Omul trebuia să gândească după cum îi dicta Partidul dar înaintea acestui deziderat existau câteva piedici mari. Una dintre piedici era trecutul care nu întodeauna era aşa cum şi-ar fi dorit partidul. Aşa că trecutul trebuia reinventat. Şi la acest departament, al reinventării trecutului, lucra eroul principal al cărţii Winston Smith. Problema însă, una dintre ele, era că existau cuvinte care, vrei sau nu, te trimit înspre ceva. Spre un concept sau un înţeles care nu convine Partidului şi atunci cuvintele trebuiau şi ele reinventate. Unele vechi scoase din uz şi înlocuite cu altele noi. Aşa că a fost înfiinţat un departament care se ocupa cu acest aspect. Denumirea acestui departament era NOUVORBĂ. Iată un extras din carte, extras în care Syme, unul care lucra la acest departament, îi descrie eroului principal munca lui: “Aducem limba la forma ei finală, la forma pe care o s-o aibă când nimeni n-o să mai vorbească nimic altceva. După ce ne terminăm noi treaba, ăştia ca tine or să trebuiască s-o înveţe de la capăt. Poate crezi că nu facem altceva decât să inventăm cuvinte noi. Nici pe de departe! Noi desfiinţăm cuvintele-cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os.(…) Nu apreciezi Nouvorba la justa ei valoare, Winston. Tu şi când scrii în limba asta, tot în Vechivorbă gândeşti.(…) Nu-ţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire? Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru-că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi.(…) Dar procesul va continua mult timp după ce tu şi cu mine n-o să mai fim. An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă.(…) Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă.”
          Apare în acest citat conceptul “Crimăgândit”. Aşa cum am spus, în regimul totalitar inventat de Orwell crimă nu era considerată doar o acţiune ostilă împotriva regimului, aşa ceva era chiar de neconceput şi oricum uşor de anihilat având în vedere imensul aparat represiv. Crimă era considerat şi un gând care nu corespundea principiilor şi normelor stabilite de partid. Folosim un alt citat din carte. Este momentul când Smith ajunge să fie închis pentru convingerile sale, convingeri care nu corespundeau cu linia Partidului. O’Brien, torţionarul, omul Partidului, îi spune lui Smith: “Nu numai ca să vă stoarcem mărturisiri, şi nu numai ca să vă pedepsim (v-am adus aici). Să-ţi spun de ce te-am adus pe tine aici, de exemplu?! Ca să te vindecăm! Să te facem normal! Fii amabil, te rog, şi pricepe odată că nimeni dintre cei pe care îi aducem în locul acesta nu iese din mâinile noastre nevindecat. Nu crimele alea stupide pe care le-ai comis ne interesează. Partidul nu este interesat de actul făţiş; gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii – îi schimbăm. Înţelegi ce vreau să spun cu asta?”
De-a lungul timpului, din 1949 încoace de când a fost scrisă această carte mulţi s-au înghesuit să aducă elogii scriitorului, apreciind lucrarea lui. Ben Pimlott scria, cităm:“O mie nouă sute optzeci şi patru este una dintre cele mai strălucite satire scrise vreodată la adresa totalitarismului şi a beţiei puterii”. Este adevărat, dar constatăm azi că este mai mult decât o satiră scrisă la adresa totalitarismului. Şi gândul că Orwell a fost mai mult decât unul care a luat în râs un regim totalitar, că ar fi putut fi un vizionar, ba chiar un profet într-un înţeles al cuvântului, mă face să am emoţii.
          Cartea vorbeşte despre teroarea în care erau ţinuţi cetăţenii acelei ţări. Prin mijloacele media oamenii erau informaţi despre cursul războiului, despre starea naţiunii, despre producţia de bunuri, despre aşa zisa stare de bunăstare, despre orice. Nu existau alte surse de informaţie decât cele ale Partidului. Se organizau Săptămâni de Ură. În întâlniri speciale, mari mulţimi erau îndemnate la ură şi la manifestări de ură împotriva a ceea ce era duşmanul. Duşmanul despre care li se spunea prin mijloacele de informare ale Partidului. Nimeni nu putea şti dacă acel duşman era adevărat sau imaginar. Dacă era cu adevărat duşman sau dacă era prieten. Partidul hotăra. Şi Partidul chema la Săptămâni de Ură, la întîlniri în care cetăţenii erau obligaţi să se dezlănţuie şi să manifeste împotriva duşmanului. În felul acesta cetăţenii erau tot timpul sub teroare.
          După 11 septembrie 2001 lumea trece printr-un proces similar. Suntem ţinuţi sub semnul terorii. Ne pasc pericole din toate părţile. Gripa aviară, gripa porcină, criza financiară, terorismul, sunt duşmanii noştri de moarte şi cine ne poate scoate din această nenorocire? Evident că Partidul Mondial, singurul capabil să lupte pentru binele nostru. De unde primim informaţia? De la mijloacele mass-media care cine poate şti ale cui sunt? Zilele trecute vorbeam cu cineva care îmi spunea că a hotărât să renunţe la a se mai uita la televizor, pentru-că deşi se uită doar la ştiri, a ajuns să fie tot timpul agitat şi neliniştit. Ştirile transmise la televizor i-au indus o stare de teamă şi nelinişte. Suntem ameninţaţi cu terorismul deşi nu ştim bine cine sunt acei terorişti. Suntem ameninţaţi cu criza mondială, deşi cine poate şti cât este adevăr şi cât minciună în toate acestea. Cine poate şti dacă criza sau teroriştii sunt reale sau au fost imaginate de cineva, de Partid?
          Asemănările sunt izbitoare cu ceea ce îşi imagina Orwell în cartea sa. Şi nu se opresc aici. Poate că nu la întâmplare acţiunea romanului se desfăşoară în Londra. Pentru-că iată că azi Marea Britanie, şi în special Londra, începe să semene tot mai mult cu Londra imaginată de Orwell. Dacă nu la capitolul sărăcie, atunci la capitolul supraveghere. Londra este cel mai supravegheat oraş din lume. Peste tot, pe stradă, în magazine, în baruri, pe stadioane, în autobuze şi chiar în taxiuri se află camere de supravegheat. Peste patru miloane de camere de acest fel în toată Marea Britanie! Desigur că acest pas nu se putea face fără motivul că naţiunea trebuie să facă faţă valului de terorism. 24 de ore din 24 englezii sunt supravegheaţi. În curând va fi posibilă înregistrarea tuturor călătoriilor cetăţenilor acestei ţări. Se va şti, Partidul va şti, tot ce face fiecare cetăţean. Unde merge, cu cine se întâlneşte, ce face, ce obiceiuri are, etc. Un londonez deja este filmat de peste 300 de ori pe zi. Numai pentru camere de supravegheat în parcări s-au cheltuit peste 170 de milioane de lire sterline. Toţi au devenit suspecţi şi vă invit să urmăriţi pe Internet filmul “Naţiunea suspectă”. Camerele acestea au un soft special care alerteaza aparatul de supraveghere atunci când computerului i se pare ceva suspect. Am ajuns să fim la hatârul computerului care hotărăşte cine este suspect sau nu. Sau cum ar trebui să ne comportăm pentru a nu fi suspecţi? Nu-i aşa că deja ni se pregăteşte un şablon, un fel de a fi, de a ne comporta şi, veţi vedea, chiar de a gândi?
          Dar să mai facem un pas. În lumea imaginară a lui Orwell fiecare cetăţean putea fi urmărit fără întrerupere, pe stradă, acasă, la slujbă. Existau acele teleecrane aşezate peste tot şi care transmiteau date aparatului de represiune. Astăzi această supraveghere este efectivă. Cineva, să-i spunem Partidul, ca să rămânem în ideea lansată de Orwell, are capacitatea să ne urmărească fiecare pas şi să ştie tot ce am făcut zi şi noapte. Trebuie doar să vrea. Şi uneori, de foarte multe ori, el spune în cazul suspecţilor, o face. Telefoanele mobile au funcţii prin care putem fi ascultaţi chiar şi atunci când nu le folosim dar le avem la noi. Căsuţa noastră poştală de pe Internet poate fi cu uşurinţă deschisă şi vizualizată de cei ce au interesul să o facă. Tehnologia permite lucrul acesta. Am auzit că, la fel ca şi în romanul “1984″ şi monitoarele de televiziune mai noi au această capacitate de a transmite date despre noi sau că putem fi ascultaţi datorită echipamentelor pe care le conţin. Nu mai vorbesc despre faptul că prin cipurile RFID putem fi monitorizaţi cu precizie milimetrică la orice oră din zi sau noapte. Încă nu purtăm aceste cipuri implantate în trupul nostru, deşi tot mai mulţi încep să accepte aceste cipuri şi în această formă, dar vom fi obligaţi să le avem, pentru o vreme, în cărţile de identitate şi paşapoarte. Deja sunt o realitate tot mai prezentă.
          Şi dacă încă nu v-am convins că Orwell nu a fost doar un scriitor priceput ci mai mult decât atât, să mai facem un pas.
          Oricine poate şti, dacă este interesat să afle, că în Marea Britanie, în şcolile de stat a fost interzisă folosirea cuvintelor “mamă” şi “tată”. Motivul este că trebuie protejaţi copii care au doi taţi sau două mame. Adică cuplurile de homosexuali sau lesbiene. Pentru aceasta se recomandă folosirea cuvântului “părinte”. Nu seamănă aceasta cu Nouvorba din romanul lui Orwell? Nu ştergem cuvinte din limbajul cu care am crescut şi inventăm altele noi? Şi nu orice cuvinte ci tocmai cele pe care le rostim primele după ce venim pe lume. Iată însă că nu numai Marea Britanie este vinovată de siluirea limbii ci şi Parlamentul Uniunii Europeane care vrea chiar mai mult.
          În cadrul Parlamentului European există, exact ca în romanul lui Orwell, un compartiment care se ocupă cu Nouvorba, cu rescrierea limbajului vechi, care să corespundă noilor concepte elaborate de aceste instituţii. Cuvinte vechi sunt înlocuite de altele noi. Şi nu este vorba depre o evoluţie naturală a limbii, aşa cum s-a întâmplat de-a lungul timpului, ci de o siliure a acesteia. Să vă dau câteva exemple care ar putea părea absurde şi ridicole dacă nu ne-am aduce aminte de cartea lui Orwell.                                                                     Oficialii Parlamentului European informează că în această instituţie doamnele şi domnişoarele nu mai pot fi numite în acest fel deoarece aceste cuvinte ar fi sexiste şi ofensatoare. Se recomandă a se folosi numele complet. Toţi membrii Parlamentului European au primit o broşură intitulată “Limbaj neutru din punct de vedere al genului” şi prin care sunt informaţi şi instruiţi care sunt noii termeni din Nouvorba Parlamentului European.
          Sunt înlocuite aproape toate cuvintele care includ termenul “man” (bărbat). “Sportsman” (sportiv) devine “athlete” (atlet), “stateman” (om de stat) devine lider politic, “man made” adică făcut de mâna omului se transformă în “sintetic” sau “artificial”. Vor fi interzise denumiri de profesii, cum ar fi “fireman”(pompier), “headmaster (director), “policeman”(poliţist), “salesman” (vânzător), etc.
          Suntem învăţaţi un limbaj nou, care să corespundă noilor realităţi inventate de Partid. Dacă în vremea comunismului am fost obligaţi să folosim un limbaj nou, de ce nu am face-o şi în zilele acestea? În sensul acesta trebuie să fim atenţi să folosim un limbaj “corect politic”.
          Exemplul pe care vreau să vi-l dau este de la ultimul concurs “Miss USA”. În faza finală au ajuns două concurente. Cele mai mari şanse să câştige locul întâi le avea Carrie Prejean. În finală juriul a pus concurentelor diferite întrebări. Carrie a fost întrebată de către activistul homosexual Perez Hilton, care făcea parte din juriu, ce părere are despre căsătoriile dintre homosexuali. Carrie a răspuns: “Cred că este grozav că americanii pot să aleagă una sau alta. Trăim într-o ţară unde poţi alege între căsătoria homosexuală sau heterosexuală. În statul meu, în familia mea… Consider că o căsătorie trebuie să fie între un bărbat şi o femeie, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar aşa am fost crescută şi cred că ea trebuie să implice un bărbat şi o femeie.”
          Carrie Prejean a fost drastic sancţionată pentru că şi-a permis să-şi spună părerea în legătură cu acest aspect şi a pierdut locul întâi. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Mai întâi Keith Lewis, organizator al “Miss California” a declarat: “Sunt întristat şi rănit că Miss California consideră că drepturile de căsătorie trebuie acordate numai unui cuplu format dintr-un bărbat şi o femeie.” Apoi homosexualul Perez Hilton, cel ce i-a pus întrebarea a afirmat: “Miss California a pierdut pentru-că este o căţea proastă! Aşa răspunde o persoană cu o jumătate de creier.(…) Răspunsul ei m-a alienat pe mine şi pe milioane de homosexuali şi lesbiene, prietenii lor, familiile lor, colegii şi suporterii lor.(…) Miss USA nu este o persoană incorectă politic, ci cineva care mă reprezintă pe mine şi întrega Americă şi este inclusivă.”
          Cu alte cuvinte Carrie Prejean nu are voie să-şi spună părerea în legatură cu homosexualii decât dacă vede legăturile dintre aceştia în termenii acceptaţi de ei. Acesta ar fi un limbaj corect politic. Dar Perez Hilton nu are nici o problemă în a o jigni pe Carrie numind-o “căţea proastă” şi “persoană cu jumătate de creier”.
          Ajungem, în felul acesta, la ceea ce Orwell numea “Crimăgândit”. Începem să fim vinovaţi de modul în care gândim, dacă acest mod de a gândi nu este în concordanţă cu linia trasată de Partid. Nu numai că ni se intrezice să luăm atitudine împotriva a ceea ce considerăm a fi greşit dar nici măcar nu avem voie să gândim că un lucru “corect politic” nu este de acceptat şi se merge până acolo încât să trebuiască să ne cerem scuze că nu am gândit în termenii care ni s-au impus. Libertatea de exprimare a devenit deja un concept al Vechiivorbe. Tot trecutul este şters. Valorile pe care s-a construit tot ceea ce există, credinţa în Dumnezeu şi morala creştină ţin de Vechivorbă şi trebuie nimicite. Pentru-că numai aşa Partidul îşi poate atinge scopurile lui.
          Luând în calcul toate acestea am ajuns la concluzia ori că Orwell a fost un vizionar şi că de fapt cartea lui nu este o distopie ci o profeţie, ori că cineva, să-i zicem “Fratele cel mare”, a citit cu atenţie această carte şi şi-a dorit să o transpună în realitate. Toate asemănările din carte şi lumea în care trăim acum nu pot fi simple coincidenţe. Şi în contextul acesta viitorul este sumbru, dar numai pentru cei ce nu cred în Dumnezeu, în special pentru Perez Hilton şi ai lui.
          Pe final aş avea o întrebare: Să fie oare vreo legătură între Tony Blair, fostul prim ministru al Marii Britanii şi Eric Arthur Blair care se semna cu pseudonimul George Orwell?
Chiar dacă nu ar fi o legătură directă de sânge cu siguranţă că Tony Blair nu este străin de romanul 1984. Şi multe din “realizările” de azi din Marea Britanie despre care am vorbit i se datorează.          În cartea lui Orwell există un lider numit “Fratele cel mare”. Este prezent peste tot prin imaginea lui dar nimeni nu îl cunoaşte, nimeni nu l-a văzut vreodată. Aşa este şi azi. Indiferent cine este în faţă, fie că este Blair sau Brown, Clinton sau Obama, în spate veghează “Fratele cel mare”. Şi chiar dacă este mare, frate cu noi, cei mulţi, nu este. Poate cu altcineva.

Ora Radio Unison -

Ora dumneavoastra -

* De ce apar decalaje de ora?

Sondaj

Loading ...

Link-uri

Promo