O altă Revoluţie
Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 1,362 | Trimite prietenilor din Yahoo Messenger
Libertate 1     Se împlinesc în aceste zile 25 de ani de la ceea ce numim Revoluţia din anul 1989. S-a vorbit mult şi se va mai vorbi despre acest eveniment important prin care România a trecut. Toate statele foste comuniste din Estul Europei au avut parte de transformări dramatice dar în România evenimentele au fost însoţite de mari violenţe şi frământări sociale.
     S-a ajuns la o stare de suprasaturare. Umilinţele de care poporul a avut parte mai bine de 40 de ani, de la preluarea puterii de către comunişti în România, au condus la o acumulare de ură şi frustrări care au explodat ca o supapă, producând acele evenimente despre care tot vorbim de 25 de ani. Încă disputa nu a încetat. Că a fost sau nu Revoluţie spontană, că au fost scenarii puse la cale de unii sau alţii, numai în veşnicie vom şti cu adevărat, dacă atunci ne va mai interesa să ştim astfel de lucruri. Pentru că, indiferent de ce zic oamenii, Dumnezeu spune despre El că este Suveran şi că tot ceea ce se întâmplă este cu acordul şi ştiinţa Lui, nimic nu-L ia prin surprindere. Isaia scria despre suveranitatea lui Dumnezeu astfel:
Isaia 5:26 „El ridică un steag popoarelor îndepărtate, şi le fluieră de la un capăt al pământului: şi iată-le, vin repede şi uşor.”
Isaia 40:15 „Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip.”
     Iar apostolul Pavel scria la Romani 13 cu 1: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.”
     Nu vreau să intru în polemică şi să vorbesc despre scenarii în legătură cu Revoluţia din 1989 pentru că eu cred că a fost planul lui Dumnezeu, nu al oamenilor. Important este că acel eveniment a avut loc şi, iată, sunt 25 de ani de libertate. Nu pot să nu văd marea milă şi îndurare arătată de Dumnezeu pentru noi, generaţia care am beneficiat de această libertate. Şi nu mă refer la libertatea de a circula liber prin Europa sau lume, nici de a face bani mai mulţi sau de a ne îmbraca mai bine şi a mânca mai mult, ci despre libertatea de a crede. Cât timp am fost între gardurile lagărului comunist nu am ştiut ce înseamnă cu adevărat să crezi în Dumnezeu. Abia când gardurile au căzut şi de prin găurile istoriei au început să iasă la iveală sfinţii lui Dumnezeu care au fost ţinuţi sub pământ şi în teroare şi când aceştia şi-au deschis gura, fără a mai fi constrânşi să tacă, am început să vedem mai bine adevărata faţă a comunismului dar şi ce înseamnă să crezi în Dumnezeu, acolo unde această credinţă este considerată crimă.
     Motivele pentru care oamenii s-au revoltat au fost lipsurile de multe feluri şi teroarea de care au avut parte. Oamenii s-au săturat. Nu de pâine ci de foame, de lipsa căldurii iarna în case, de faptul că nu puteau spune ceea ce gândesc, că nu puteau circula liber, de frică, de minciună, etc. Am revăzut în aceste zile momentul când dictatorul Ceauşescu a adunat mulţimea la un mare miting în Bucureşti, după ce în Timişoara începuseră manifestări de stradă şi protest, încercând să liniştească poporul. Dar, în timp ce dictatorul vorbea, mulţimea a început să freamăte, aşa cum nu se obişnuia la astfel de mitinguri. Ceauşescu s-a blocat, parcă nu îi venea să creadă că i se întâmplă tocmai lui aşa ceva, şi apoi a început să strige: „Alo! Tovarăşi! Tovarăşi! Aşezaţi-vă liniştiţi! Tovarăşi! Tovarăşi! Tovarăşi! Aşezaţi-vă liniştiţi!”. Numai că numai linişte nu a mai fost după aceea. Totul se terminase pentru familia dictatorului iar pentru ţară începea o nouă epocă, după cum îi plăcea lui să spună.
     De atunci au trecut 25 de ani şi trebuie să recunoaştem că unele lucruri s-au schimbat radical. Rafturile magazinelor nu mai sunt goale, dimpotrivă. Circulăm liber în Europa şi a da o fugă până la Paris sau Londra este la fel de obişnuit ca şi o călătorie oriunde în ţară. Avem şi dreptul să vorbim, deşi, de cele mai multe ori, mai bine am tăcea. Şi, aşa cum îşi dorea cu foc Mircea Dinescu, un revoluţionar al acelor vremuri, acum românii pot să-i înjure în voie pe conducătorii lor, fără să le fie frică că vor ajunge la închisoare. Suntem liberi să facem tot ce vrem. Sau cel puţin aşa credem. Pentru că şi atunci şi acum tot despre libertate vorbim. Şi aceasta ne lipseşte şi azi, chiar dacă nu ne dăm seama. Cred că ar fi nevoie de o nouă Revoluţie. Tot pentru lipsa libertăţii.
     Apostolul Pavel scria la Galateni 5 cu 17: „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Noi credem că a face tot ceea ce vrem este adevărata viaţă şi împlinire, adevărata libertate, dar Dumnezeu are o cu totul altă părere. Domnul Isus Hristos, Dumnezeu care a coborât pe pământ pentru gloria Tatălui din ceruri şi pentru mântuirea noastră, spunea că El nu face altceva decât voia Tatălui. Această voie a Tatălui era bucuria şi plăcerea Lui. Domnul Isus era liber să facă voia Tatălui pentru că El era liber de păcat şi puterea lui. Această libertate aduce împlinire supremă omului şi adevărata fericire. Păcatul este un fel de comunism; ne îngrădeşte în a face voia lui Dumnezeu şi atât timp cât păcatul este stăpân peste om, omul nu va fi liber să asculte de Dumnezeu şi va fi un rob, un sclav, al lui Satan, chiar dacă nu este legat în lanţuri de fier şi chiar dacă nu se află închis într-o închisoare de piatră şi cu gratii la geam. Domnul Isus Hristos a venit tocmai pentru a ne elibera de sub această robie şi a ne reda libertatea, rezolvând problema păcatului nostru. Biblia spune că El s-a făcut păcat pentru noi, adică a luat păcatul nostru asupra Lui, l-a trecut în contul Său iar Tatăl a pedepsit păcatul nostru în El, răstignindu-L pe cruce. Noi, cei ce credem în Domnul Isus, am murit faţă de păcat şi, prin învierea Lui, am fost înviaţi la o viaţă nouă, am fost născuţi din nou, din Dumnezeu. De acum păcatul nu mai are putere asupra noastră şi suntem liberi să trăim pentru Dumnezeu. De fiecare dată când păcatul pune din nou stăpânire pe un om acel om îşi pierde libertatea şi ori se va revolta împotriva păcatului şi va scutura tirania acestuia, întorcându-se la Dumnezeu, cu pocăinţă, ori va suferi pedeapsa lui Dumnezeu.
     Pavel, Petru, Iacov şi ceilalţi apostoli, se numeau pe ei „robi ai lui Hristos”, mărturisind prin aceasta că ei nu mai fac ceea ce vor ci doar voia lui Dumnezeu. Erau robi de bunăvoie pentru că au găsit că doar în a face voia lui Dumnezeu este pace şi împlinire pentru omul muritor. Voia lui Dumnezeu este, spunea Pavel, „bună, plăcută şi desăvărşită”. Romani 12 cu 2 „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi (transformaţi), prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
     Gândul meu este că în vremea comunismului nu aveam voie să facem tot ceea ce doream fiind constrânşi de legi care ne interziceau chiar să credem în Dumnezeu. Atunci a crede că Dumnezeu există era considerată crimă împotriva statului. Acum legea nu ne mai interzice acest lucru şi, cu toate acestea, liberi tot nu suntem. Pentru că ne-am dat singuri robi altor lucruri care ne-au acaparat minţile, inimile, dorinţele. Ne-am folosit liberatea câştigată, după cum spunem noi, deşi mai corect ar fi libertatea care ne-a fost dată de Dumnezeu; deci am folosit această libertate pentru a trăi pentru noi, nu pentru Dumnezeu. Cele lumeşti au devenit prioritare şi scopul vieţii noastre. Fie că am rămas în ţară, fie că am plecat din ţară, fiecare (hai să spunem: cei mai mulţi) şi-a dorit şi a luptat pentru un bine pământesc, Dumnezeu rămânând mereu la marginea preocupărilor noastre. Vorbesc acum despre creştini. Poate că la început a existat un elan iniţial de a face ceva pentru Dumnezeu, de a ne implica în a lucra ca robi pentru El, dar (iată au trecut 25 de ani!) focul s-a stins şi singura preocupare pe care o avem este de a face bani şi a trăi pentru noi, satisfăcând pe cât posibil carnea.
     Creştinii români care au emigrat în lume înainte de Revoluţie au emigrat spunând că în România nu pot trăi viaţa de credinţă şi că nu îşi doresc altceva decât să-L slujească pe Dumnezeu în libertate. Dar, în timp, libertatea s-a rezumat la a face bani şi a trăi pentru fire. Din câte ştiu, situaţia din marea majoritate a adunărilor din diaspora este de plâns. A rămas o formă dar nu mai este viaţă. După Revoluţie lucrurile au mers pe acelaşi făgaş pentru cei ce au luat drumul străinătăţii; entuziasm la început şi forme fără viaţă acum. Şi nici în ţară nu ne putem lăuda. Toate acestea s-au întâmplat fără ca cineva să ne constrângă, să ne interzică, în deplină libertate să facem tot ce vrem. Legături peste legături s-au aşezat şi starea poporului, de multe ori, este de plâns. Ceea ce doare este că începem să ne obişnuim cu această situaţie şi să ni se pară normală. Un creştinism apatic, moale şi lumesc începe să devină etalonul şi cei ce cresc şi vin în adunări îşi fac o imagine greşită despre ceea ce înseamnă creştinism şi duc această imagine falsă mai departe, perpetuând acest creştinism căldicel despre care Domnul Isus spunea că îl va vărsa din gura Lui. A fi căldicel astăzi nu mai este un lucru de speriat pentru cei mai mulţi creştini ci o normalitate. Şi la această stare am ajuns nu din pricina rugurilor Inchiziţiei Bisericii Catolice sau a închisorilor comuniste ci din pricina libertăţii pe care am avut-o şi pe care am folosit-o greşit. Am ajuns să predicăm despre faptul că bogăţia în cele pământeşti înseamnă adevărata binecuvântare şi am îndemnat poporul să le caute şi să şi le dorească, uitând că Domnul Isus spunea clar că un om bogat cu greu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Crucea la care ne cheamă Hristos a fost scoasă din vocabularul nostru şi din predicile noastre şi, dacă totuşi cineva mai îndrăzneşte să o amintească în vreo predică, stârneşte reacţii de furie din partea creştinilor căldicei şi lumeşti. Dragostea lui Dumnezeu a ajuns să fie înţeleasă într-un mod total greşit, iar despre mânia lui Dumnezeu nu mai vrem să vorbim.
     Ar fi nevoie de o Revoluţie spirituală azi. Dar cine să o facă? Mulţumirea de sine nu o poate realiza. Nici apatia şi slăbiciunea. Ea trebuie să pornească din adâncul unui suflet care se vede legat şi lipsit de libertate, care a ajuns sclav al lucrurilor care îl secătuiesc de vlagă şi îl transformă în legumă. Păcatul conduce şi omul nu mai poate spune nu. O să spuneţi că un astfel de om oricum nu poate să facă nimic, fiind legat de legăturile neputinţei. Dar el poate totuşi să facă ceva, văzându-şi starea. Poate striga la Dumnezeu, un strigăt al disperării, din adâncul inimii lui, ca Dumnezeu să-i vină în ajutor şi să-l elibereze din legăturile care au fost puse peste el de vrăjmaş. Şi se mai poate face ceva. De această dată de către cei ce mai văd starea decăzută a poporului şi cărora le mai pasă şi ei înşişi nu sunt robi ai păcatului ci ai lui Dumnezeu. Trebuie să lupte ei pentru cei ce nu pot lupta. Să ţină ei adevărul sus şi lumina să fie înălţată în mijlocul poporului rob. Şi să nu renunţe la a face aceasta, chiar dacă va trebui să piardă totul, chiar viaţa lor.
     Adevăratul creştin trebuie să fie un revoluţionar, vorbind în sens spiritual. El nu se poate mulţumi cu o stare de slăbiciune spirituală, nici în dreptul lui şi nici în dreptul celorlalţi, pentru că El cunoaşte cerinţele înalte ale Stăpânului şi ştie că un creştin nu poate fi rob decât al lui Dumnezeu şi plin de viaţa lui Dumnezeu, altfel nu este creştin chiar dacă poartă acest nume. Erau creştini doar cu numele şi în timpul comunismului. Ei mergeau la biserică, făceau slujbe, dar, în acelaşi timp, erau slujitori buni ai regimului totalitar. Păstori care colaborau cu regimul comunist, crezând că în felul acesta fac o slujbă pentru Dumnezeu. La fel şi azi. Mulţi lideri „creştini” colaborează cu lumea crezând că la aceasta au fost chemaţi şi că doar aşa se poate face lucrarea lui Dumnezeu. Şi nu puţini îi urmează. Dar vai de ei şi de cei ce îi urmează, după cum spunea Domnul Isus la Matei 23 cu 13: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.”
     Diferită de Revoluţia din România a fost cea din fosta Cehoslovacie. Aceasta a fost numită „Revoluţia de catifea” deoarece nu a ajuns la vărsări de sânge, aşa ca la noi în ţară. Dar nici aceea nu s-a făcut fără lupte. Şi nu poţi face o Revoluţie fără luptă, uneori fiind nevoie chiar de sânge, de lacrimi, de durere. Astăzi se vorbeşte mult despre „trezire”. Termenul este bun dar mie şi mai bun mi se pare termenul „Revoluţie” deoarece aceasta implică mai mult. Trezirea poate fi contrafăcută, aşa cum şi este, în multe cazuri. Astăzi se vorbeşte mult despre „trezire” şi totuşi ea nu este. Pentru că deşi este multă agitaţie, multă gălăgie, multă muzică şi multe emoţii, lipseşte acea vehemenţă şi ură împotriva păcatului. Şi nu poate fi revoluţie spirituală (sau trezire dacă vreţi) fără a lua păcatul şi superficialitatea şi a le aşeza la zid sau pe ghilotină şi a le ciurui de gloanţe sau a le tăia capul, în ciuda zbaterii lor şi a implorării de milă. Ca şi într-o revoluţie unde mila a fost dată uitării pentru binele comun şi într-o revoluţie spirituală mila împotriva păcatului şi formelor seci, fără viaţă, nu are ce căuta. Abia aceea este Revoluţie în adevăratul sens. Capetele hidrei roşii au fost tăiate fără milă şi ea a fost aruncată de pe tronul inimii la groapa de gunoi a lumii iar Hristos este înscăunat Rege cu drepturi depline, prin pocăinţă şi ascultare de El.
     Doreşte cineva aceasta? Nu te-ai săturat să fii chinuit şi batjocorit de diavol, prin păcatul în care te scalzi ca un porc în mizerie? Vestea bună este că şi dacă eşti singurul care doreşte aceasta tu poţi face o Revoluţie, nimeni nu te poate opri, deşi vor încerca mulţi să o facă. Se vor împotrivi hotărârii tale de a te scutura de robia păcatului şi de a-L urma pe Dumnezeu colegi, prieteni, familie, societate, Satan, biserică chiar, dar Dumnezeu va fi de partea ta şi te va sprijini. Şi nici nu vei şti că dacă tu ai avut curajul acestei Revoluţii, atunci când vei renunţa la chiar însăşi viaţa ta, de dragul lui Hristos, o revoluţie deja va lua fiinţă în multe alte inimi care aveau nevoie să vadă un exemplu de curaj şi îndrăzneală. După cum scria Pavel la Filipeni 1 cu14: „Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu”. De fapt în felul acesta vei călca pe urmele unor mari revoluţionari: Isus Hristos, Pavel, Petru, Iacov, Ioan şi toată oştirea de martori ai lui Hristos pe care nu o ştiu decât în mică parte şi doar veşnicia ne va ajuta să o cunoaştem în totalitate. Toţi au avut în comun dragostea de Dumnezeu şi de oameni, dorinţa ca voia lui Dumnezeu să se facă, şi nu au putut fi mulţumiţi cu starea de robie şi păcat în care Satan i-a adus pe oameni. Ei au scuturat lanţul robiei mai întâi în dreptul lor apoi au luptat pentru libertatea celor prinşi şi nu şi-au iubit nici măcar viaţa pentru a împlini planurile Stăpânului ceresc.
     E vremea Revoluţiei. Dar mersul la biserică nu e Revoluţie, nici slujbele, nici cântatul, nici jertfele de orice fel. Acestea au rostul lor în viaţa creştinului adevărat şi nu sunt lipsite de importanţă pentru acesta; creştinului nominal însă îi fac chiar mult rău pentru că ajunge să îşi pună încrederea în ele şi, la fel ca fariseul la Templu, să se vadă bun, deşi nu era. Însă Revoluţie adevărată înseamnă să rupem definitiv legăturile robiei păcatului şi să trăim pentru Dumnezeu cu toată viaţa noastră, făcând în toate voia Lui. Putem aceasta deoarece avem totul deplin în Isus Hristos.
     Cât de des să facem Revoluţie? Ori de câte ori este nevoie. Autorul epistolei către Evrei vorbeşte despre o „înşelăciune a păcatului” (Evrei 3:13). Dacă păcatul ne-a înşelat şi s-a cuibărit din nou este nevoie de Revoluţie. Nu este destul că a fost în urmă cu 25 de ani. M-am bucurat de ultima revoluţie a românilor, la ultimele alegeri prezidenţiale. Cei mai mulţi dintre români au văzut că sistemul s-a ticăloşit şi că robia începea să se instaleze tot mai hotărât. Şi au acţionat aşa cum nu mă aşteptam, cu multă determinare şi încrâncenare. La fel trebuie să fie şi în cele spirituale. Dacă, prin ”înşelăciunea păcatului” constatăm că ne-am ticăloşit – ne spun alţii sau ne descoperă Dumnezeu acest lucru – atunci singura soluţie este Revoluţia şi scuturarea jugului tiraniei, adică a păcatului. Să nu stăm liniştiţi tovarăşi (adică creştini), aşa cum striga şi îşi dorea dictatorul Ceuşescu şi aşa cum doreşte şi cel ce l-a inspirat în politica lui criminală.

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

Print Friendly
Ora Radio Unison -
Ora dumneavoastra -
* De ce apar decalaje de ora?
Sondaj

Sunt interesaţi liderii lumii de binele oamenilor sau nu?

Loading ... Loading ...
Promo
 

© 2020 RADIO UNISON ZALAU • Toate drepturile rezervate •