După convertirea mea am simţit că nu mai pot asculta această muzică şi am renunţat la ea complet, dar mai târziu am şi înţeles de ce nu mai pot să o ascult.
          După ce am înţeles că muzica rock este de fapt o închinare adusă lui Satan m-am cutremurat la gândul că niciodată, înainte de convertire, nu m-am gândit la ea în acest fel. Deşi textele aşa ziselor melodii erau explicite. Comportamentul membrilor formaţiilor, viaţa lor şi declaraţiile lor arătau clar că ei se închină lui Satan şi cu toate acestea nu mă gândeam în sensul de a vedea ceva rău în aceasta ci consideram că face parte din recuzită pentru a părea mai interesanţi.
          De fapt adevărul este că nu credeam că Satan este real. Nu credeam că iadul este real. Când AC/DC cânta „I’m on the highway to hell” (sunt pe autostrada către iad) nu vedeam realitatea din cuvinte pentru-că nu eram conştient de grozăvia acelui loc. Mi se părea totul a fi doar o joacă, o glumă. Acum când mă gândesc la trecut şi la adevarata realitate mă îngrozesc. Atunci eram cuprins de emoţie şi frenezie.
          Majoritatea celor ce participă la aceste concerte cred că sunt aşa cum eram eu atunci. Nu înţeleg pericolul în care se află. Nu cred că iadul despre care cântă este real. Nu cred că Satan este real. Este adevărat că pentru ei, cei implicaţi în această muzică, pasul până la a înţelege şi a se implica mai departe, conştienţi, nu este departe. Un amuzament se poate repede transforma într-o închinare conştientă, închinare adusă conştient lui Satan. Adică satanism.
          Cu câteva luni în urmă eram în Germania invitat de fraţi în credinţă pentru a ne închina împreună lui Dumnezeu şi pentru a căuta să Îl cunoaştem mai bine şi să ne apropiem de El cu toată fiinţa noastră. În una din zile am ieşit în oraş pentru o plimbare şi la un moment dat am remarcat un grup de patru persoane care veneau din faţă înspre noi. Nu aveai cum să nu-i remarci pentru-că erau îmbrăcaţi într-un mod cu totul aparte. Toată îmbrăcămintea era de culoare neagră, hainele erau lungi până la pământ, părul era deosebit de lung, iar ca accesorii aveau lanţuri, însemne şi simboluri sataniste, cranii de om şi altele de felul acesta. Dar au ajuns în dreptul nostru şi apoi au trecut mai departe. În urma lor a rămas un miros puternic de hoit, de carne aflată în descompunere. Am simţit pentru o clipă prezenţa puternică a lui Satan. Era fizică, reală. El era chiar acolo, trecuse pe lângă noi. M-am înfiorat şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru faptul că m-a scos din acel loc şi că nu a lăsat să ajung în starea în care erau cei pe lângă care tocmai trecusem. Apoi am aflat că există un „deodorant” special cu acest miros de hoit pe care sataniştii îl folosesc.
          Este lumea lui Satan în care ei, deocamdată, se simt bine. Nu pot anticipa ce îi aşteaptă. Aceştia au ajuns aici începând ca şi mine odată, din joacă şi din amuzament, aşa ca cei 70.000 din Bucureşti care au participat la concertul AC/DC. Joaca acesta însă duce spre iad. De la a crede că Satan nu există şi că este doar un măscărici şi până la a-i aduce închinare, recunoscându-l ca o realitate, drumul poate fi îngrozitor de scurt.
          Cu ocazia acestui concert am primit prin email un apel al unor credincioşi din ţară care, spuneau ei, trebuie să facem front comun, să ne unim în rugăciune pentru a-I cere lui Dumnezeu să facă ceva pentru a opri acest concert, eventual să trimită din cer fulgere şi furtună pentru-ca planul lor satanic să nu poată fi dus la îndeplinire. Mi-am amintit că am citit că ruşii, cu ocazia sărbătoririi a 65 de ani de la victoria asupra armatei naziste din această lună, au dispersat în atmosferă anumite substanţe pentru a împiedica formarea norilor şi pentru a se asigura că nimic neprevăzut nu va avea loc pentru a le strica planul. Încă o dovadă că omul începe să se creadă dumnezeu şi că nu are nevoie de Adevăratul Dumnezeu.
          Concertul cu AC/DC a avut totuşi loc şi Dumnezeu nu şi-a trimis fulgerele asupra Bucureştiului, aşa că închinarea i-a fost adusă lui Satan şi oamenii au plecat acasă mulţumiţi, unii chiar gata şi să moară, considerând că nimic mai bun nu poate urma de acum înainte pentru ei.
          Apelul la rugăciune al credincioşilor m-a determinat să mă aplec puţin asupra acestui subiect.
          Cineva a văzut în concertul cu pricina o ameninţare reală pentru România. Tonul era ultimativ: dacă acest concert va avea loc atunci România se va îndepărta mai mult de Dumnezeu şi mai mult rău şi nenorocire se vor abate asupra ţării noastre. Într-un anumit fel sunt de acord cu această afirmaţie şi afirm că a ne ruga ca Dumnezeu să aibă milă de noi şi ţara noastră este un lucru nu doar bun ci şi deosebit de necesar. Şi toţi credincioşii trebuie să se roage pentru ţară şi binele ei. Apostolul Pavel îl îndemna pe Timotei ca şi el, la rândul lui să-i îndemne pe credincioşi ca aceştia să se roage pentru ţară şi conducători. Dar eu cred că lucrul acesta trebuie făcut tot timpul nu doar când vine la Bucureşti formaţia AC/DC. Altfel spus pentru-că nu ne rugăm tot timpul ajunge la Bucureşti AC/DC. Pentru-că nu ne rugăm tot timpul mai marii noştrii iau hotărâri în defavoarea noastră şi nu ajung să Îl cunoască pe Dumnezeu. Este ca şi cum un elev nu învaţă tot anul şi dintr-o dată, cu o zi înainte de examen, se apucă de învăţat. Aşa procedăm şi noi în multe aspecte care ţin de viaţa de credinţă. Sunt credincioşi care se joacă cu credinţa lor, cu relaţia lor cu Dumnezeu, sunt superficiali şi peste ani, când văd că odraslele lor o iau pe drumul lumii, încep să plângă şi să strige la Dumnezeu ca să aibă milă. Şi de foarte multe ori nu se mai întâmplă nimic. Pentru-că s-a ratat momentul. Biblia spune, prin înţeleptul Solomon, că toate au timpul lor. Dacă nu faci lucrul la timpul lui degeaba îl faci mai târziu. Un agricultor care se apucă să semene porumbul în august nu va pune nimic în hambar. Oricât de mult elan ar depune în activitatea lui.
          Am umblat prin multe adunări ale credincioşilor din această ţară. Foarte rar, dacă nu chiar deloc, am auzit îndemnuri la rugăciune pentru ţară şi conducători. Şi de fapt, foarte puţini se mai roagă în general. Bisericile au ajuns locuri ale amuzamentului în care credincioşii vor să se simtă bine. Şi rugăciunile ori lipsesc ori sunt firave ca un fir de iarbă ce creşte în beci la întuneric. Şi când vine AC/DC în România auzim un strigăt de undeva şi căutăm să vedem dacă mai putem sta pe genunchi. Dar cum poziţia ne incomodează renunţăm repede.
          Dacă ai face un sondaj şi i-ai întreba pe credincioşi cât de dăunător a fost concertul acesta pentru România probabil că cei mai mulţi ar răspunde că a fost din cale afară de nociv. Că în urma acestui concert va veni mânia lui Dumnezeu peste ţară sau că satanismul va pune stăpânire peste şi mai multe suflete. Şi toate acestea pot fi adevărate. Dar oare pentru România concertele acestea sunt cu adevărat cel mai are pericol, din punct de vedere spiritual vorbind?
          Când Dumnezeu, mâniat din cauza depravării umane care era în Sodoma şi Gomora, mâniat din cauza păcatului homosexualităţii, păcat care se generalizează azi la nivelul întregii planete, a hotărât să nimicească aceste două oraşe, Avraam i-a făcut o rugăminte. Din pricina lui Lot l-a rugat pe Dumnezeu ca dacă vor fi în cetatea Sodomei zece oameni curaţi, sfinţi, să nu distrugă cetatea prin foc. Şi Dumnezeu i-a promis că dacă va găsi acei zece oameni sfinţi nu va nimici cetatea. Dar nu s-au găsit şi cetatea a fost nimicită.
          Eu văd starea de lucruri de azi în aceiaşi termeni. Problema nu este la răul din lume ci la ceea ce noi numim biserică, creştinătate. Diavolul este foarte viclean, el este tatăl minciunii şi este numit şi înşelătorul. Mai ales în aceste vremuri el îndreaptă atenţia noastră spre ceea ce pare spectaculos şi caută să ne facă să fim preocupaţi de senzaţional, de venirea Anticristului, de răpire, etc. În cadrul emisiunii „Lumea în care trăim”de la radio Unison abordăm diferite evenimente din zilele noastre şi căutăm să vedem cum ne pot influenţa viaţa de credinţă. Materialele în formă scrisă sunt apoi postate pe site-ul postului nostru de radio. Există un material despre paşapoartele biometrice şi semnul fiarei, altele despre noua ordine mondială sau grupul Bildelberg. Acestea sunt, de departe, cele mai citite deşi personal cred că sunt altele mai bune, dar senzaţionalul ne atrage. Aşa şi cu formaţia AC/DC. Vedem pericolul din evenimente de felul acesta, dar eu văd pericolul tocmai la noi, cei ce ne numim creştini.
          Întunericul se va întinde peste pământ, fie că vrem fie că nu. Biblia ne spune acest lucru şi noi nu îl vom putea opri. Nu vor veni tunete şi fulgere peste satanişti, nu încă, pentru-că suntem în vreme de har şi Dumnezeu mai are milă. Dar nu sataniştii sunt problema ci noi, credincioşii. Întrebarea este: mai are Dumnezeu zece oameni credincioşi?
          Ne tulburăm în legătură cu formaţiile de muzică rock, cu proliferarea homosexualităţii, a imoralităţii şi desfrâului, dar nu ne tulburăm deloc de starea noastră de creştini căldicei, de duminică, fireşti. Noi nu participăm la concerte de muzică rock dar lucrurile lumii acesteia ne-au prins cu atât de multă putere încât îi cântăm în adunări lui Dumnezeu dar gândul nostru este la ceea ce El ne spune să renunţăm. AC/DC are o melodie intitulată „Money Talks”, adică „banii vorbesc”. Cînd am fost la concertul din Budapesta, în momentul în care au interpretat această melodie, din douăzeci şi ceva de tunuri care erau instalate sus pe scenă, s-au tras salve care au împrăştiat peste toată asistenţa bancnote de dolari americani. Desigur că erau falşi dar vă gândiţi la simbolistică? Vă daţi seama că nu mulţi se vor da cu spray cu miros de mort dar aproape toţi se vor lăsa atraşi de lucrurile lumii şi de bani? Iar iubirea de bani, spune Biblia, este rădăcina tuturor lucrurilor rele şi este idolatrie. Ne putem ruga ca Dumnezeu să trimită fulgere peste poporul adunat să se închine lui Satan dar chiar în timp ce ne rugăm, sau imediat după aceea, gândul să ne fugă la lume. Adică la bani şi lucruri de care suntem legaţi.
          În biserici nimeni nu îşi doreşte „să meargă pe drumul către iad” sau, aşa cum spun versurile altei melodii ale lui AC/DC, să „sune din clopotele iadului”, dar cei mai mulţi (poţi vedea asta din multe aspecte) îşi doresc ca banii să le facă viaţa frumoasă pe acest pământ. Lucrurile din jur le-au orbit ochii. Şi atunci care este diferenţa dintre ei şi cei ce pe faţă se ridică împotriva lui Dumnezeu? Desigur că nimeni nu poate contesta că o diferenţă există, cel puţin în aparenţă. Dar şi unii şi alţii sunt înşelaţi. Şi unde este înşelătoria mai mare? În dreptul celor ce spun că nu există iad şi nu se tem de el sau în dreptul celor ce spun că există dar trăiesc în aşa fel încât nu vor scăpa de flăcările lui?
          Ce este de fapt satanismul? Este a trăi în lumea lui Satan nu a lui Dumnezeu. Noi credem că doar lucrurile duse la extremă înseamnă satanism. Dar lumea este satanism, îi aparţine celui rău şi dacă noi ne conformăm ei îi aparţinem şi noi.
          De multe ori m-am întrebat de ce Satan a lăsat să fie aceste forme extreme de manifestare ale satanismului, pe care cei mai mulţi să le poată identifica ca fiind rele? Nu exista pericolul ca prin acestea el să fie demascat şi lumea să se sperie de el? Apoi am înţeles că, procedând în felul acesta, el îi lasă pe cei mulţi, chiar din biserici, să creadă că sunt buni. Să aibă despre ei o părere bună. Oamenii se raportează la ceea ce este mai rău şi în felul acesta ajung să pară deosebit de buni, în ochii lor. Dar ei ar trebui să se raporteze la Dumnezeu. Modelul nostru este Isus Hristos. Iar apostolul Ioan în prima sa epistolă scria: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” Acesta este standardul şi nu este altul.
          Am mai văzut că mulţi credincioşi se compară cu alţi credincioşi, din confesiuni diferite, şi toţi cred că ei sunt cei mai buni. Am citit chiar în aceste zile o ştire despre persecutarea credincioşilor evanghelici din oraşul Feteşti. Preotul din această localitate le spunea credincioşilor ortodocşi că evanghelicii sunt lepădaţi, au căzut de la calea cea dreaptă, că sunt rătăciţi. Care era argumentul preotului? Asemănarea acestora cu Isus Hristos sau cu standardul şi interesul lui personal sau de grup? Singurul element după care ne putem identifica este Isus Hristos. Indiferent în ce confesiune ne-am afla. Putem lucra pentru lărgirea împărăţiei lui Satan chiar dacă ne numim creştini dacă nu suntem după chipul şi aemănarea lui Isus Hristos. Este obligatoriu să părăsim lumea celui rău şi să nu ne mai identificăm cu ea. Şi aceasta nu doar condamnând concerte cu AC/DC, sau prin faptul că nu frecventăm cluburile sau barurile de noapte ci printr-o lepădare continuă de sine, de tot ceea ce aparţine de sistemul lumii. Trebuie să privim cu seriozitate în noi şi să ne analizăm cu atenţie viaţa în lumina Bibliei şi a Duhului Sfânt.
         Primul lucru pe care l-am scos din viaţa mea, după convertire, a fost AC/DC şi ceilalţi ca şi ei care m-au stăpînit mulţi ani. Dar dacă viaţa mea de credinţă s-ar fi limitat doar la atât ştiu acum că tot în iad aş fi ajuns. A fost nevoie ca Dumnezeu să intervină în foarte multe aspecte ale vieţii mele şi eu să Îi dau voie să lucreze. Nu aş putea spune că muzica rock a fost cel mai rău lucru din viaţa mea. Erau şi altele, poate mai rele, de care o vreme după convertire nici nu am fost conştient. Şi a fost nevoie ca bisturiul lui Dumnezeu să taie adânc şi să doară. Nu mi-a fost greu să renunţ la AC/DC. De fapt a fost foarte uşor. Dumnezeu a luat pur şi simplu această dorinţă şi a spulberat-o. Durerile au venit mai târziu cu zdrobirea de sine, cu lepădarea de sine, cu renunţarea la mine, la ceea ce sunt şi ceea ce vreau, cu renunţarea la lume şi lucrurile ei. La a muri cu adevărat, în toate aspectele vieţii pentru-ca Isus să trăiască în mine. Şi cu acestea mă lupt încă.
          Nu vorbesc despre o religie a faptelor, despre mântuire prin fapte. Ştiu că sunt mântuit numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi fără să am nici un merit. Dar mai ştiu că Dumnezeu ne cere să ne naştem din nou, prin Duhul Sfânt, să nu mai avem nimic de-a face cu lumea şi poftele ei, să fim asemenea Domnului Isus Hristos, adică cel rău să nu mai aibă nimic în noi. Dacă nu va fi aşa atunci nimeni nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Iată câteva pasaje din Scripturi în care vorbeşte Domnul Isus:
Matei 7:21 Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.
22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”
23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”
Matei 25:11 Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” 12 Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!”
Luca 6:46 De ce-Mi ziceţi: „Doamne, Doamne!” şi nu faceţi ce spun Eu?”

          În toate aceste pasaje Domnul Isus nu se adresează păgânilor, celor ce nu au auzit de El şi nu au crezut în El ci se adresează celor ce au avut credinţă în El, care l-au mărturisit cu buzele, care au spus că Isus Hristos este Domnul dar care au fost superficiali în relaţia lor cu El. Hristos nu a luat chip în ei, era doar pe buzele lor. Dacă aţi fi participat la un concert cu AC/DC, dar bine că nu aţi participat la aşa ceva, aţi fi văzut un entuziasm ieşit din comun, oamenii aceia chiar se bucură în închinarea pe care i-o aduc lui Satan. Eu am văzut şi entuziasmul lor şi, mai târziu, şi al celor ce spun că sunt creştini. Am cunoscut şi una şi alta. Durerea mea este să văd creştini care nu se bucură în închinarea lor, care simt ca o povară viaţa de credinţă. Înţeleg că sunt falşi şi se amăgesc singuri.
          Văd în biserici creştini fireşti şi mulţumiţi. Şi aceasta mă doare mai mult decât un concert cu AC/DC. Domnul Isus nu îi întreba pe ucenici dacă în vremurile când se va reîntoarce, şi de care suntem atât de aproape, va găsi păcat pe pământ? Ba chiar i-a avertizat că acele vremuri vor fi vremuri grele, pline de mizerie spirituală, ci se întreba dacă va mai găsi credinţă pe pământ? Iar credinţa trebuie să o păstrăm noi, cei ce, prin mila Lui, am primit-o şi de care vom da socoteală.