Norul încercării şi ceasul binecuvântării
Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 2,631 | Trimite prietenilor din Yahoo Messenger
ceasul incercarii     Aşa a făcut Dumnezeu ca în ultimii ani să ajung de mai multe ori în Irlanda, în vizită la fraţi în credinţa în Domnul Isus Hristos. Aşa că am ajuns să cunosc destul de bine această ţară şi să îmi placă. Unul dintre aspectele care nu mi-a plăcut a fost faptul că plouă foarte mult. La ultima vizită mi s-a spus că înainte să ajung eu a plouat aproape continuu timp de mai bine de două luni de zile, aproape trei. Mă gândesc că nu a fost deloc plăcut. Dar s-a întâmplat o minune la ultima mea vizită acolo şi mai bine de două săptămâni nu a plouat deloc. Sigur că m-am bucurat. Cu această ocazie am observat ceva interesant.
     Irlanda este frumoasă şi pentru că e verde tot timpul. Iarba se menţine aşa tot timpul anului şi este verde tocmai pentru că plouă foarte mult. După două săptămâni de lipsă a ploii am observat cum iarba începea să se îngălbenească şi să îşi piardă culoarea verde, vie şi frumoasă.
     Văzând aceasta m-am gândit la viaţa de credinţă. Oamenii văd frumuseţea vieţii de credinţă doar în lipsa ploii şi numai în prezenţa soarelui. Adică prin lipsa încercărilor şi doar în prezenţa binecuvântărilor. Dar a gândi în felul acesta ne va dăuna foarte mult şi ne va priva de adevărata fericire.
     Din păcate viaţa de credinţă este înţeleasă în mod greşit de majoritatea creştinilor, din orice confesiuni, şi ceea ce mulţi înţeleg atunci când se gândesc la Dumnezeu este că Dumnezeu va trimite mult soare peste viaţa lor şi îi va feri de ploaie. Iar dacă stropii încep să cadă creştinii intră în panică şi poate chiar se îndoiesc de dragostea lui Dumnezeu. Numai că Biblia nu ne învaţă aşa. Apostolul Iacov le scria credincioşilor: „2 Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, 3 ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. 4 Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.” ( Iacov 1)
     Creştinii ştiu, sau ar trebui să ştie, că sunt chemaţi la desăvârşire, să caute să se asemene tot mai mult cu chipul Domnului Isus Hristos. De fapt acesta este creştinismul. Creştinism nu înseamnă apartenenţa la vreo confesiune creştină cât a purta chipul Domnului Isus şi a fi tot mai asemănători cu El, după cum ne învaţă şi apostolul iubirii, Ioan: „4 Cine zice: „Îl cunosc” (nn. pe Domnul Isus) şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. 5 Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. 6 Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2)
     Dar pentru a fi asemenea Lui (desăvârşiţi după cum spune Iacov) trebuie „să nu ducem lipsă de nimic”, adică să avem totul din punct de vedere spiritual, iar acest tot nu îl putem avea decât, aşa cum afirmă Iacov, atunci când trecem prin felurite încercări ale credinţei, adică atunci când plouă.
     Modelul nostru, aşa cum am spus, trebuie să fie Domnul Isus Hristos. Despre El Biblia afirmă un lucru greu de înţeles pentru noi oamenii. Evrei 5: „7 El (Isus) este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, 8 cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. 9 Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice.”
     Lucrul greu de înţeles este cum de El, Cel desăvârşit, să trebuiască să mai înveţe să asculte şi aceasta prin suferinţă! Mă gândesc (şi nădăjduiesc să nu spun ceva ce ar ofensa Dumnezeirea) la faptul că Domnul Isus, Dumnezeu, nu a cunoscut niciodată experienţa suferinţei în forma aceasta, ca şi atunci când a devenit Om (deşi nu pot să nu mă întreb dacă se poate ca El să nu ştie totul, să cunoască totul, orice experienţă a oricui). Este posibil să fi cunoscut Dumnezeirea o formă a suferinţei atunci când poporul Său ales l-a trădat şi a slujit idolilor, aşa cum mulţi o mai fac şi astăzi, dar suferinţa într-un trup fizic nu. Domnul Isus Hristos a fost Dumnezeu în totalitate şi Om în totalitate. În ce fel suferinţa a putut avea asupra Domnului Isus un impact nu ştiu şi nici nu îndrăznesc să merg prea departe în gândirea mea cu acest aspect. Ştiu doar că Biblia spune că Dumnezeu Isus Hristos, ca Fiu, „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” şi, în felul acesta, „a fost făcut desăvârşit şi urzitorul unei mântuiri veşnice”. Din contextul textului dar şi al întregii Scripturi înţelegem că mântuirea omenirii nu se putea realiza fără acest aspect al suferinţei. Dumnezeu Isus Hristos, a suferit în locul celor păcătoşi şi vrednici de pedeapsă. Ca să vină şi să strălucească Soarele neprihănirii a trebuit ca, mai întâi, să vină norul întunecat al paharului suferinţei. Nu este de mirare că Pavel, care a înţeles bine această lucrare măreaţă realizată de Dumnezeu, exclama: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Romani 11:33). Şi nu este de mirare că Pavel vorbea despre „nebunia propovădirii crucii”. Mie nu-mi rămâne decât să mă plec cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu şi să Îl rog să mă ferească de greşeala de a spune ceva nepotrivit cu natura Sa desăvârşită şi sfântă.
     Noi, oamenii, ne-am născut cu păcatul în noi şi l-am cultivat apoi cu fiecare zi care a trecut, „ajutaţi” chiar de către părinţi sau prieteni, de societatea potrivnică lui Dumnezeu care iubeşte şi promovează păcatul. Antidotul la păcat este sângele lui Hristos, doar acesta ne curăţă pentru a putea sta înaintea lui Dumnezeu curaţi şi să avem nădejde la veşnicia cerului. Apoi tot Hristos face în noi acea naştere din nou, din Dumnezeu, fără de care, aşa cum îi spunea lui Nicodim, nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar rămâne lupta cu firea pământească moştenită care nu a fost supusă în întregime şi care trebuie răstignită în fiecare zi. Aici nu sângele sfânt lucrează cât încercările şi suferinţa şi puterea Duhului Sfânt promisă credincioşilor. Ca să fim desăvârşiţi, tot mai asemănători cu Domnul Isus înseamnă să mergem pe calea crucii, calea Lui spre biruinţă. Un soare continuu, adică o viaţă fără încercări, va face să se usuce iarba care a răsărit şi crescut sub suferinţa răbdată de Hristos. El, Isus, este Păstorul cel bun şi păşunea bogată la care îşi conduce oile a crescut prin suferinţa Lui, ploaia încercării. Dacă noi vrem să-i putem conduce cu adevărat pe oameni spre păşuni verzi şi bogate din care să mânânce şi să trăiască va trebui să acceptăm calea lui Hristos. Mă gândesc că de aceea sunt astăzi păşunile atât de uscate şi arse de soare şi de aceea găseşti foarte mult gazon sintetic, pentru că cei ce spun că sunt urmaşi ai lui Hristos au părăsit calea lui Hristos, cea a crucii, şi umblă disperaţi doar după soarele binecuvântărilor.
     Eu cred că Domnul, în bunătatea Lui, creează contextul potrivit pentru încercări şi suferinţe, nu trebuie să le căutăm noi şi să alergăm după ele (deşi Pavel o făcea – Filipeni 3:10), ci trebuie doar să le putem identifica şi primi cu mulţumire, cu credinţa tare că sunt spre binele nostru şi spre gloria lui Dumnezeu.
     Proporţia de soare şi ploaie potrivite pentru o creştere sănătoasă şi pentru o privelişte frumoasă numai Dumnezeu o ştie. În Irlanda ploaia este mai multă ca în România. Tot aşa unii, ca să aducă rod mai bogat sau pentru o îndreptare necesară, vor avea parte de mai multă ploaie. Dar întodeauna, la timpul potrivit, va veni şi soarele. Trebuie aşteptat cu credinţă. Aşa cum atunci când soarele (adică binecuvântările pământeşti) străluceşte prea îndelungat şi riscă să pârjolească viaţa de credinţă (aşa cum am văzut şi în Irlanda dar şi peste tot pe unde mi-a fost dat să ajung) Dumnezeu va şti să aducă şi norii binecuvântaţi ai încercărilor care mai sting din dorul şi nebunia cărnii mereu flămânde şi nesătule după cele pământeşti. Încercările şi binecuvântările vin la pachet, pe rând, într-o ritmicitate numai de Domnul ştiută. Noi doar ar trebui să fim tot timpul atenţi la felul în care Dumnezeu lucrează şi să ştim să râmânem fie sub soare fie sub nor şi să nu ne ridicăm pumnul către cer, în încercare, ci să sărutăm Mâna Sfântă care uneori ne loveşte pentru că ne iubeşte. O face pentru că nu suntem ai nimănui ci ai Celui care S-a dat la moarte pentru noi, acceptând cuptorul suferinţei, sau norul întunecat al ceasului încercării.
     Desăvârşirea la care suntem chemaţi nu poate fi atinsă decât dacă urmăm cu credincioşie calea lui Hristos, calea crucii, în atitudinea de pace şi mulţumire pe care Hristos a avut-o.

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

Print Friendly
Ora Radio Unison -
Ora dumneavoastra -
* De ce apar decalaje de ora?
Sondaj

Ce consideri a fi mai periculos pentru un creştin?

Vedeti rezultatele

Loading ... Loading ...
Promo
 

© 2020 RADIO UNISON ZALAU • Toate drepturile rezervate •