Libertatea risipită
Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 1,296 | Trimite prietenilor din Yahoo Messenger
Dumnezeu_sau_mamona     O discuţie pe care am avut-o zilele trecute, când m-am întâlnit cu un frate în vârstă pe care nu l-am întâlnit de multă vreme, mi-a dat de gândit şi am meditat asupra subiectului despre care urmează să scriu.
     Printre altele fratele m-a întrebat cum merge munca la radio şi mi-a spus că este bucuros că se poate folosi de acest mijloc pentru zidire sufletească. I-am răspuns că este şi acesta un har şi că, atât timp cât Dumnezeu va păstra împrejurările favorabile, să căutăm să folosim din plin orice mijloc pentru a răspândi Evanghelia. Am vorbit despe faptul că azi, spre deosebire de perioada de tristă amintire a comunismului, Evanghelia se poate vesti prin radio, TV, cărţi, conferinţe, etc. La aceasta fratele a replicat: „Şi totuşi azi creştinismul este mai slab decât era în perioada de persecuţie”. Această replică mi-a dat de gândit şi în zilele ce au urmat am meditat asupra acestui adevăr trist.
     De ce este creştinismul mai slab azi? Suntem mai mulţi (cel puţin în România) dar suntem mai slabi, spiritual vorbind. Este mult entuziasm, mai ales de când cu intrarea carismaticilor în forţă în România, dar şi mai multă asemănare cu lumea. Proclamăm adevărurile eliberatoare ale Evangheliei dar mulţi sunt ţinuţi în lanţurile robiei. Vorbim despre o cale a vieţii din belşug dar râurile de apă lipsesc sau se găsesc doar cu porţia, la fel ca apa potabilă la robinet în vremea bietului Ceauşescu.
     Meditând asupra acestor lucruri mi-am adus aminte de avertismentul Domnului Isus, care a spus că nu putem sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Şi eu cred că de aici vine lipsa de putere din viaţa creştinului prosper de azi, ce puțin este un motiv foarte important. Tot mai mult creştinii sunt preocupaţi de slujirea lui Mamona, adică a banului. Şi, pentru a nu îi putea acuza nimeni, nici chiar conştiinţele lor, şi-au găsit tot felul de scuze pentru a-l sluji pe acest stăpân crud şi nemilos: banul.
     A munci este o onoare şi este şi o poruncă, pentru cei sănătoşi. Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce. Munca îl înnobilează pe om iar cei ce nu vor să muncească sau vor să câştige bani prin căi necinstite sunt o povară pentru societate, un balast. Dar munca are un scop pentru creştinii autentici şi un alt scop pentru necreştini sau pentru creştinii cu numele. Pentru creştini munca este soluţia lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemelor cotidiene ce ţin de viaţă şi întreţinerea ei. Apoi munca este un mijloc de a obţine bunuri sau bani în vederea ajutorării celor nevoiaşi, care nu pot munci, sau se află în mare impas din pricina unei situaţii limită. Pentru creştinii autentici banul este, aşa cum se exprima cineva, un slujitor în vederea nevoilor de zi cu zi.
     Pentru necredincioşi sau pentru credincioşii cu numele, banul devine un scop în sine, un stăpân care cere tot mai mult şi care nu se opreşte niciodată. Motivul pentru care aceşti oameni aleargă după bani nu mai este satisfacerea nevoilor cotidiene ci satisfacerea poftelor cărnii. Pofte care cresc pe măsură ce le dai. Romani 13 cu 14: „îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele.” Firea pământească, carnea, are nevoie de bani pentru a-şi satisface poftele şi devine un stăpân care îl pune pe om să slujească în vederea obţinerii de cât mai mulţi bani. Problema este că niciodată nu-i destul şi că omul ajunge un sclav al banului. În loc să se folosească de ban pentru împlinirea unor nevoi, în loc ca banul să fie un servitor, omul ajunge să fie robul banului, banul devenind stăpân.
     Ceea ce este de apreciat şi binevenit după anul 1989, după ceea ce părea a fi căderea comunismului, este libertatea de care Dumnezeu ne-a făcut parte. Cu adevărat libertatea este o mare binecuvântare şi cred că nu o preţuim îndeajuns. Dar dacă Dumnezeu a adus poporului Său din România (şi din alte părţi ale lumii) această libertate El nu a adus-o pentru a ne folosi de ea ca să ne înmulţim averile şi să umblăm după bani, pentru a purta de grijă cărnii, ci a adus-o ca să folosim libertatea pentru Împărăţia Lui şi propăşirea noastră duhovnicească. Din nefericire creştinii s-au aruncat înainte în cursa pentru bani nu în cursa pentru premiul ceresc, aşa ca Pavel. Au uitat că nu pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, sau, cel puţin, nu au vrut să recunoască că slujesc la doi stăpâni. Dacă ar fi făcut pentru Împărăţia lui Dumnezeu cât au făcut pentru bani, în sensul de muncă, efort, energie, preocupări, altfel ar fi arătat creştinii, familiile lor, adunările lor, astăzi. Apostolul Pavel scria la Galateni 6 cu 14 că, prin crucea Domnului Isus, „lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume”. Într-o traducere mai nouă acest pasaj este redat astfel: „în ce mă priveşte pe mine am atît interes pentru lucrurile lumii cât are un om mort.” Şi este normal să fie aşa, pentru cei ce au înţeles ce înseamnă lumea şi ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu. Pavel nu se juca de-a pocăinţa, aşa ca mulţi creştini azi. Pavel era pe pământ dar trăia cu inima şi mintea în cer. Şi la aceasta suntem chemaţi şi noi.
     Lipsa preocupării pentru cele sfinte, ca mod de viaţă, nu o putem rezolva prin participarea la servicii religioase, prin ascultarea de muzică – care de cele mai multe ori nici un beneficiu nu aduce pentru că nu este duhovnicească – sau prin ascultarea unor mesaje sau mărturii pe Internet. Aceasta poate fi doar o mare înşelătorie pentru creştinii goi în suflet şi care vor să-şi liniştească conştiinţa care le spune că nu sunt pe o cale bună. Creştinii azi, mulţi dintre ei, cred că pot avea puterea nemaipomenită a Duhului Sfânt slujind şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. N-au nici o problemă să judece lucrurile în acest fel. Şi se laudă cu posesiunile lor materiale şi îi îndeamnă şi pe alţii să le caute, să le dorească, să râvnească după ele, să vadă în ele aprobarea lui Dumnezeu pentru viaţa lor. S-a ajuns în situaţia paradoxală ca mulţi creştini să îşi găsească bucuria şi desfătarea, duminica chiar, în centrele comerciale şi nu la biserică. Se închină acolo împreună cu copiii lor. Banul a făcut posibil acest lucru şi libertatea greşit înţeleasă. Şi nici măcar nu realizează că creştinismul lor este departe de cel adevărat, că este o iluzie, şi că dacă nu se întorc de pe această cale greşită, la final îi aşteaptă nenorocirea.
     Aşa că putem să avem radiouri şi televiziuni creştine, multă literatură creştină, conferinţe şi misiuni, tabere creştine şi câte altele, şi să nu fie de nici un folos, ci doar spre amăgire. Creştinul este îndemnat să privească tot timpul spre Hristos, în fiecare minut al vieţii lui, şi aşa să fie schimbat tot mai mult după chipul Lui ceresc. Degeaba priveşte el la televiziunea lui creştină, seara, sau se uită pe Internet la una şi la alta, emisiuni creştine, dacă inima şi gândul lui sunt la cele de jos, dacă tot timpul are o preocupare în lucrurile lumeşti, banii prin care poţi ajunge la ele. Apostolul Ioan a scris la 1 Ioan 2 cu 15: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.” Dacă dragostea Tatălui nu este în creştin atunci creştinul nu este nimic. Şi dacă iubeşte lucrurile lumii, banul, dragostea nu este în el. Poate merge la biserică de mulţi ani şi să fie un olog spiritual, un pom fără rod, sortit pieirii, abia târându-se pe ceea ce el crede a fi calea către cer.
     Citesc o carte scrisă de un puritan care s-a născut în anul 1608, Thomas Brooks. Cartea se numeşte „Remedii de preţ împotriva şiretlicurilor diavolului” şi s-a dorit a fi un ajutor pentru creştinii de atunci, în lupta lor spirituală. Autorul menţionează mai multe aspecte care pot fi o cursă întinsă de Satan în efortul lui de a ne face să cădem pe cale. La doar două aş vrea să mă opresc, pe scurt. Autorul menţionează la capitolul lucrurilor fireşti „panglicile de la pălăriile” unor surori mai cu moţ şi „trăsurile scumpe”. Pentru noi, cei de azi, la 400 de ani distanţă de acei creştini, remarcile autorului pot părea depăşite şi pot genera zâmbete de superioritate. Adică ne putem gândi că acei creştini erau înguşti în gândirea lor şi că vremurile s-au schimbat. Este adevărat că vremurile s-au schimbat dar Dumnezeu nu. Şi nici omul, în sensul lui firesc, nu s-a schimbat. Omul a fost şi este atras în continuare de „panglici la pălărie” şi de „trăsuri scumpe”. Atâta doar că azi nimeni nu mai vede nici o problemă în acestea. Unde au ajuns azi „panglicile de la pălării” şi ”trăsurile scumpe” i-ar face să roşească pe creştinii din vechime. Cred că ei ar spune despre creştinii moderni de azi, care şi-au făcut un ţel în viaţă de a avea posesiuni materiale şi bani, că sunt cei mai mari păgâni. Nu doar cei de atunci ar spune aceasta. Sadu Sundar Singh, indianul convertit la credinţa creştină şi mort ca martir undeva la 29 de ani, a spus, după vizita sa în Europa anilor 1920, că nu mai vrea să vadă Europa niciodată. Iniţial a crezut că este un continent creştin dar uimirea lui la cele găsite, la felul în care îşi trăiau creştinii viaţa de fiecare zi, l-a făcut să-şi schimbe părerea. Şi era anul 1920. Oare ce ar spune azi, dacă ar fi între noi?
     Spiritual vorbind, banul ologeşte cum nu o pot face încercările. Ba încercările sunt o cale a propăşirii duhovniceşti, prin pocăinţă. Am văzut oameni mândri în bunăstarea lor dar care şi-au plecat fruntea în ţărână la momentul încercării, pocăindu-se şi smerindu-se. Este adevărat că pocăinţa ţine uneori numai cât încercarea; Dumnezeu însă cunoaşte cât putem duce şi ne mai dă har, aşteptând un răspuns potrivit chemării Lui şi libertăţii de care ne-a făcut parte.
     Spuneţi dacă nu este un afront la adresa lui Dumnezeu faptul că un creştin declarat este mai preocupat să-şi schimbe casa, maşina, hainele, decât de bunul mers al Împărăţiei sfinte, decât de propăşirea lui spirituală, decât de mântuirea oamenilor, decât de a ajunge tot mai asemănător lui Hristos? Este un afront la adresa lui Dumnezeu să ne lăudăm cu lucruri pământeşti şi să nu ne vedem sărăcia spirituală. Este un afront la adresa Lui să nu căutăm să fim „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:19) dar să alergăm după lucrurile despre care spunem că nu au valoare şi vor arde. Mulţi spun aceasta cu gura lor dar banul este domnul la care se închină. Domnul spunea că „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.”(Matei 15:8) Prin Ieremia Domnul spunea: „cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte” (Ieremia 9:24 ). Apostolul Pavel spunea că „oricine se laudă, să se laude în Domnul” (2 Corinteni 10:17). Iacov scria şi el: „Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălţarea lui. 10 Bogatul, dimpotrivă, să se laude cu smerirea lui: căci va trece ca floarea ierbii” (Iacov 1:9-10).
     Direcţia creştinismului nu este bună, ea duce spre firesc, spre lumesc. Este adevărat că acum ne mai tulburăm un pic pentru faptul că Satan caută să ne răstrângă libertăţile ce le avem, prin introducerea legilor ce au de-a face cu limbajul corectitudinii politice, cu homosexualitatea şi cu alte invenţii venite din adânc, dar problema nu este neapărat aici. Problema este, şi poate de aici vine şi această restrângere a libertăţii (atât de scumpă şi de dorit), că nu am ştiut ce să facem cu ea atât timp cât am avut-o. După ceea ce numim Revoluţie bisericile s-au umplut şi era un mare interes pentru Dumnezeu. N-au trecut nici 30 de ani şi oamenii aproape că nu mai au nici un interes pentru cele sfinte. Banul este dumnezeul la care cei mai mulţi, din biserici sau din afara lor, se închină azi şi după care aleargă cu nesaţ. Cât de trist trebuie să fie Dumnezeu care vede că nu ştim ce să facem cu libertatea ce ne-a dat-o.
     Probabil că aţi auzit o poveste, nu ştiu cât este de adevărată, dar exprimă un mare adevăr. În urmă cu mai multe sute de ani, la Vatican, papa era însoţit de un credincios şi au coborât în vistieriile cetăţii. Mulţimea de bogăţii depozitate acolo l-au făcut pe Papa să exclame: „Uite ce de bogăţii! Nu mai putem spune ca şi Petru şi Ioan: argint şi aur n-am”. „Este adevărat”, a replicat credinciosul, „dar nici nu mai putem să spunem ologilor, ca şi ei: „În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!”

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

Print Friendly
Ora Radio Unison -
Ora dumneavoastra -
* De ce apar decalaje de ora?
Sondaj

Ne rugăm ca să se facă voia lui Dumnezeu în toate sau, cu predilecție, ne rugăm ca în toate să se facă voia noastră?

Vedeti rezultatele

Loading ... Loading ...
Promo
 
Director WEB Director WEB

© 2009 RADIO UNISON ZALAU • Toate drepturile rezervate •