ISIL şi lepădarea de credinţă
Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 2,243 | Trimite prietenilor din Yahoo Messenger
Biserica prigonita     “O prietenă tocmai a primit un mesaj de la fratele ei, acesta cerând să înălţăm o ploaie de rugăciuni peste el şi familia lui, familie pe care tocmai şi-a văzut-o înjumătăţită. El este parte dintr-o misiune şi ISIL tocmai au ocupat oraşul unde el misionează. El spune că ISIL merge din casă în casă la toţi creştinii şi le cere copiilor din familiile de creştini să renunţe la Cristos. El spune că încă nici un copil nu a renunţat încă. Şi din această cauză toţi copii au fost ucişi. Dar nu şi părinţii. Reprezentanţii Naţiunilor Unite s-au retras din zonă şi toţi misionarii sunt pe cont propriu. Ei sunt dispuşi să lupte pentru familiile lor chiar dacă asta înseamnă să meargă la moarte. Este cuprins de teamă şi este foarte greu să înceapă o lucrare de întărire spirituală în familiile care şi-au văzut copiii martirizaţi. Totuşi, spune el, ştie că Dumnezeu l-a chemat să fie o voce şi mâini în acel loc şi în acest timp. Cu toate acestea ne imploră să ne rugăm pentru ca să îşi poată duce la bun sfârşit misiunea în asemenea circumstanţe. Şi, asemenea copiilor, dacă va fi chemat ca şi martir, să o poată face.”
     Acest mesaj l-am primit în urmă cu o săptămână de zile de la un prieten care mă ruga să mă alătur şi eu celor ce se roagă pentru creştinii persecutaţi în zona numită acum ca ISIL, adică Statul Islamic al Irak-ului şi Levantului, după cum l-au denumit rebelii islamici care au ocupat partea de nord a Irak-ului şi o parte din Siria. Aşa cum mulţi aţi aflat, în această zonă radicalii musulmani au comis şi comit în continuare atrocităţi de o cruzime care a îngrozit întreaga opinie publică. Furia lor se îndreaptă spre toţi care nu împărtăşesc opiniile şi punctele lor de vedere şi, bineînţeles, către creştini în primul rând.
     Aşa cum s-a întâmplat de 2000 de ani încoace creştinii sunt în continuare martirizaţi şi persecutaţi pentru credinţa lor. Chiar dacă ceea ce auzim ne îngrozeşte, mai bine zis ne aduce un sentiment de durere şi întristare, totuşi trebuie să ne amintim de ceea ce a spus Mântuitorul Isus Cristos: 21 „Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. 22 Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.”
     Ciudată promisiune a unui lider care îi cheamă pe alţii să creadă în El şi să meargă după El, adică la moarte. De obicei oamenii fac mari promisiuni de bine atunci când vor să câştige girul celorlalţi. Exact ceea ce se întâmplă acum şi de fiecare dată când avem campanii electorale. Fiecare se înghesuie să ne spună că el este cel mai bun şi că va aduce fericirea pe pământ, numai să-l alegem pe el. Şi noi vedem că suntem mereu minţiţi. Dar Cristos nu a minţit pe nimeni pentru că El este Dumnezeu şi nu poate să mintă. Dar de ce nu a făcut El, care este Dumnezeu şi care poate face totul, ca urmaşii Lui să aibă autoritate asupra tuturor şi să nu trebuiască să fie chinuiţi pe acest pământ? Pentru că, în felul lui Dumnezeu, nu aceasta este calea spre biruinţă. Urmaşii lui Cristos sunt chemaţi la biruinţă şi ei deja sunt biruitori, dar în felul în care Cristos a biruit. Adică prin smerenie, umilinţă, prin jertfă. Dacă Cristos nu ar fi mers pe această cale nu le-ar fi cerut nici urmaşilor Lui să meargă pe ea. Dar Cristos a mers pe aici, l-a biruit pe Satan prin Jertfa de la cruce, a adus eliberare tuturor celor ce erau legaţi de Satan în legăturile morţii şi ale păcatului şi acum ne cheamă şi pe noi să mergem pe această cale. De ce? Pentru că ne vrea biruitori ca El. Luca 9: 23 „Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze. 24 Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui. 25 Şi ce ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi?”
     Ne doare atunci când auzim sau vedem că fraţii noştri de credinţă în Cristos trec prin martiraj şi suferinţă, dar noi ştim că aceasta este calea şi nu este alta. M-am gândit cum este să fii părinte şi să îţi vezi copiii omorâţi în faţa ta de către nişte oameni care numai oameni nu se pot numi? Cu siguranţă că nu este uşor. Dar m-am gândit cum este să fii copil, să fii ameninţat că dacă nu te lepezi de credinţa ta în Cristos ţi se va tăia gâtul? Să te gândeşti că eşti tânăr, că viaţa îţi stă înainte, că ai dori să te bucuri de ea şi, cu toate acestea, să alegi mai bine să mori decât să te lepezi de credinţă, de Cristos. Nu este aceasta o frumuseţe care nu poate egala nimic în lumea aceasta? Omul, chiar copilul, să Îl iubească atât de mult pe Cristos încât să renunţe la chiar viaţa lui. Aceasta înseamnă adevărata ucenicie şi credinţă. Dar cât de diferit sună aceasta de ceea ce vedem în creştinismul nostru?
     Eu cred că creştinii din libertate se leapădă de Cristos mai mulţi şi cu mai mare uşurinţă decât o fac cei sub persecuţie şi prigoană. Cum poţi numi atitudinea unei tinere (sau tânăr) care se numeşte creştină şi care are un prieten din lume cu care se întâlneşte frecvent, merge cu el în locuri ale păcatului şi are relaţii sexuale? Nu lepădare de credinţă? Cum poţi numi atitudinea unui tânăr creştin care vizionează materiale video la televizor sau pe Internet, materiale care nu sunt nici pentru ochii celor din lume nicidecum pentru ale sfinţilor, dacă nu lepădare de credinţă? Cum poţi numi atitudinea tinerilor creştini care sunt preocupaţi de haine, bani, carieră profesională, bunăstare materială, dacă nu lepădare de credinţă? Cum poţi numi neascultarea de părinţi sau autorităţile bisericeşti şi rebeliunea din viaţa tinerilor creştini dacă nu lepădare de credinţă? Cum poţi numi libertinajul în general şi libertatea pe care o au azi tinerii ce se declară creştini, libertate de a semăna cu lumea în aproape orice aspect, dacă nu lepădare de credinţă?
     Voi continua cu întrebările. Ce este mai tragic pentru un părinte? Să-şi vadă copilul decapitat de către un fundamentalist musulman atunci când copilul spune: „Îl voi urma pe Cristos chiar dacă mă omorâţi!” sau să-şi vadă copilul liber să se lepede (şi lepădându-se) de Cristos şi alegând căile lumii, îndepărtându-se de Dumnezeu în fiecare zi? O să-mi spuneţi că ambele situaţii sunt dificile şi de nedorit. Dar eu nu am întrebat aceasta ci am întrebat care din acestea două este mai dureroasă şi mai tragică? Dacă sunt părinţi cu inimile sfîşiate de durere pentru copiii lor martirizaţi de ce rar vedem părinţi cu inimile sfăşiate de durere pentru copiii lor care se leapădă de Cristos, chiar în mijlocul bisericii? Pentru că aceşti părinţi din urmă nu văd că răul ar fi chiar atât de rău.
     Cu siguranţă că sunt mai mulţi părinţi de acest fel dar eu de la doar doi am auzit că mai bine copiii lor să moară pentru Cristos decât să aleagă căile lumii. Unul este predicatorul american Paul Washer care spunea într-o predică că ceea ce îşi doreşte pentru băieţii lui (avea atunci trei) este să meargă şi să moară pentru Cristos. Al doilea este pastorul indian Zac Poonen care s-a rugat lui Dumnezeu cam aşa: „Doamne, dacă unul dintre băieţii mei (el are patru) ar fi să o ia pe căile lumii (adică să se lepede de Cristos) atunci rupe-i picioarele, dă-i un cancer, dar mântuieşte-i sufletul!”. Unii au spus că este prea de tot. Cum este prea de tot când Domnul Isus Cristos spunea că mai bine să-ţi scoţi ochii, să-ţi tai mâna decât să păcătuieşti şi să ajungi în cer orb sau ciung decât să ajungi în iad, în focul veşnic, întreg?
     În multe feluri vine lepădarea de credinţă. Apostolul Pavel îi scria lui Timotei aşa (1 Timotei 5:8): „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios.” Dar dacă a nu avea grijă de ai tăi, de cei din casa ta, este lepădare de credinţă, ce este alegerea căilor lumii, traiul firesc şi păcătos, necinstirea lui Dumnezeu, frivolitatea, imoralitatea, mâniile, beţiile, dragostea de lume şi lucrurile ei? În acest loc, şi în contextul versetului citat, aş vrea să spun câteva cuvinte despre divorţ. Divorţul, care este atât de prezent între creştini azi, este o lepădare de credinţă. Cel care divorţează nu mai vrea să aibă grijă de familia lui, se iubeşte prea mult pe sine, nu mai vrea să plătească preţul şi este un apostat. Din nefericire chiar şi unii pastori îşi sfătuiesc enoriaşii, de multe ori, să recurgă la divorţ. De fapt ei îi îndeamnă să se lepede de credinţă, de Cristos. Oare ce soartă vor avea aceştia? Mai ales bisericile din Occident sunt pline de oameni divorţaţi şi recăsătoriţi între ei, chiar în aceeaşi biserică. Şi cu toate că ei se consideră credincioşi şi poate se roagă pentru cei persecutaţi din Irak ei s-au lepădat deja de credinţă şi rugăciunile lor nu ajung mai sus de tavan şi nu sunt ascultate.
     Desigur că există şi cazul în care un om se poate despărţi de partenerul care îi este necredincios, după cum Domnul Isus spunea la Matei 5 cu 32: „Dar Eu vă spun că ori şi cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.” Dar, conform şi cu ceea ce spunea apostolul Pavel, cel care a fost înşelat de partener şi hotărăşte să divorţeze din acest motiv, trebuie şi să ştie că nu se mai poate căsători atât timp cât fostul partener trăieşte.10 „Celor căsătoriţi, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. 11 (Dacă este despărţită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei.) Şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta.” (1 Corinteni 7) Ce se întâmplă azi prin biserici, datorită divorţului, este o lepădare de credinţă în masă.
     Tot apostolul Pavel le scria credincioşilor din Tesalonic, în a doua sa epistolă, să aibă grijă şi să nu fie duşi în confuzie şi înşelare pentru că cea de-a doua venire a Domnului nu va fi înainte de a avea loc lepădarea de credinţă. Lepădarea cui? Evident că a celor ce au avut-o, a creştinilor? Nu te poţi lepăda de ceea ce nu ai! Şi această lepădare de credinţă nu va avea loc prin persecuţie ci prin înşelarea pe care cel rău o va aduce în viaţa celor ce se numesc creştini. Explicaţia cum va fi lepădarea de credinţă o avem în cea de-a doua epistolă a lui Pavel către Timotei, capitolul 3: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. 2 Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, 3 fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, 4 vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; 5 având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”
     Aici este vorba despre creştini (evident că şi cei din lume vor fi la fel, chiar mai răi, dacă poţi fi mai rău de atât), pentru că se spune (v.5) că ei vor avea o formă de evlavie, adică vor fi religioşi, vor mărturisi că sunt creştini şi poate chiar se vor lăuda cu aceasta. Şi sigur este aşa pentru că îndemnul lui Pavel este să ne îndepărtăm de astfel de oameni. Aceasta înseamnă că până atunci este posibil să fi avut legături cu ei. Să fi mers la biserică cu ei, la rugăciune o vreme, dar apoi ei s-au preocupat mai mult de mâncare şi băutură, de mici şi de grătare, de ieşiri la iarbă verde cu biserica şi fără ea, de haine şi lucruri materiale, de confort, au început să se iubească mult pe ei şi să iubească lucrurile din lume, să caute tot mai mult plăcerile oferite de ceea ce văd ochii, ajungând mândri, răi, iubitori de bani, neînfrânaţi, lacomi, adulteri. Apostolul Iuda îi numeşte (v.12): „Nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi, şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi.” În versetul 4 el spune că „s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Cristos.” Ei se leapădă de Cristos trăind în desfrânare, oameni neevlavioşi dar care se prezintă a fi evlavioşi.
     Poate că în lumea musulmană nu toţi creştinii să reziste presiunilor şi unii să se lepede de credinţă. Aşa a fost şi în timpul prigoanei comuniste. Chiar pastori şi preoţi s-au lepădat de Cristos şi nu au fost neapărat ameninţaţi cu moartea; unii, ca Iuda, pentru o mână de arginţi. Dar câţi azi în lumea liberă nu ne lepădăm de Cristos, de Cel care spunem că a murit pentru noi şi că Îl iubim, prin alegerile pe care le facem în fiecare clipă, prin păcatul pe care îl lăsăm să ne înfăşoare atât de uşor, prin traiul firesc şi lipsa de dedicare faţă de Dumnezeu?
     Şi atunci nu-i mai bine să mori pentru Cristos decât să trăieşti pentru cel rău şi firea pământească? Vorbind din perspectiva veşniciei răspunsul nu poate fi decât „da”, dar uitându-ne din perspectiva vieţii pământeşti, scurte, putem răspunde şi cu „nu”. Numai că noi ar trebui să privim spre veşnicie, spre perspectiva pe care ne-a deschis-o Cristos atunci când Şi-a dat trupul să fie frânt şi zdrobit pentru noi.

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

Print Friendly
Ora Radio Unison -
Ora dumneavoastra -
* De ce apar decalaje de ora?
Sondaj

Sunt interesaţi liderii lumii de binele oamenilor sau nu?

Loading ... Loading ...
Promo
 

© 2020 RADIO UNISON ZALAU • Toate drepturile rezervate •