De ce nu mai vrem să luptăm pentru cer
Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 1,645 | Trimite prietenilor din Yahoo Messenger
Lupta cea buna          În umă cu circa o lună de zile am avut o experienţă interesantă, atunci când m-am aflat în mijlocul unor fraţi de credinţă în Irlanda. De fapt exeprienţele au fost mai multe şi frumoase dar despre una vreau să vă vorbesc în câteva cuvinte.
          Mulţi au plecat din România, luând drumul Occidentului, în special după anul 1989. Eu nu am avut cunoştinţă despre experienţele lor până cu această ocazie. Niciodată nu m-am gândit la cât de mult s-au expus unii şi cât de mult au riscat pentru a ajunge acolo unde şi-au dorit.
          În partea continentală a Europei se ajungea ceva mai uşor decât în Marea Britanie sau Irlanda, deoarece acestea sunt despărţite de partea continentală de mare. Şi ca să ajungi în Marea Britanie sau Irlanda, unde era mai uşor de trăit, mulţi şi-au riscat viaţa. Nu este locul şi nici cazul să vă povestesc experienţele prin care mulţi au trecut şi pe care le-am auzit chiar din gura lor, dar vreau doar să vă spun că unii dintre ei au trecut din partea continentală a Europei în Insulele Britanice, în mod clandestin, evident, urcându-se deasupra roţilor autovehiculelor mari de transport, a TIR-urilor cum le numim. Viaţa lor se afla în pericol în fiecare clipă. Puteau fie să cadă sub roţi, fie să fie striviţi de greutatea autovehiculului în anumite momente de balans. Faptul că puteau fi depistaţi şi găsiţi la punctele de frontieră era un risc minor pe lângă celelalte.
          Alţii se urcau în containere de marfă, în anumite porturi, sperând că acel container va ajunge în Insule. Dar nu ştiau când şi nici nu erau siguri pe destinaţie. Mi s-a spus că a fost un caz când cineva a ajuns în Japonia. Evident că nu era uşor să „călătoreşti” în astfel de condiţii şi că mâncarea era o problemă. Cineva mi-a spus că două săptămâni nu a avut ce să mânânce şi putem să ne imaginăm cât de uşor i-a fost.
          Pentru că nu oricine se putea expune la astfel de condiţii familiile se despărţeau de multe ori, cu gândul că unul va reuşi să treacă şi apoi să-şi ducă şi familia în acel loc. Dar aceasta însemna o perioadă lungă de despărţire şi nu le era uşor nici unora nici celorlalţi.
          Pe lângă toate aceste riscuri şi privaţiuni la care s-au expus au mai cheltuit şi sume mari de bani, fie pentru a-şi procura acte false, fie pentru a plăti călăuze care să-i ajute să treacă în aceste ţări. Sumele ajungeau şi la zeci de mii de mărci şi apoi euro.
          Majoritatea acestor oameni erau în acea vreme necredincioşi aşa că nu au avut nici un fel de scrupule pentru a-şi atinge scopurile. Nici până au trecut şi nici după ce au ajuns acolo. Nu vreau să povestesc de ce au fost şi sunt în stare mulţi să facă, ajunşi în aceste locuri ale bunăstării, pentru a câştiga bani. Partea frumoasă a monedei, pentru că există şi o parte frumoasă, este că mulţi dintre cei ce au ajuns acolo l-au cunoscut pe Hristos şi viaţa lor s-a schimbat. Îşi aduc aminte de trecut şi nu se bucură de ceea ce au fost dar sunt bucuroşi că Dumnezeu le-a ieşit înainte şi că le-a schimbat viaţa.
          Aşa cum am spus am fost foarte impresionat de toate aceste mărturii, gândindu-mă la cât de mult se poate expune un om, cât de mult poate risca, pentru a-şi atinge nişte scopuri pământeşti, trecătoare. Există în om o putere ascunsă extraordinară care îl poate mobiliza la lucruri care par adevărate nebunii. Şi de lucruri mari, de admirat, sunt în stare oamenii dar şi de lucruri josnice, care degradează fiinţa umană, atunci când vor să-şi atingă anumite scopuri. Carnea în care ne manifestăm, dar şi sufletul omului, au în ele puteri ascunse care fie îl duc pe om pe culmi înalte fie îl pot duce jos de tot, sub condiţia umană. Şi, de obicei atunci când vorbim despre dorinţele cărnii şi pofta care zace în carne, omul ajunge să se degradeze, ajungând sub condiţia lui, mult mai aproape de cea de animal sau chiar sub aceasta. Animalele nu fac lucruri atât de josnice şi degradante aşa cum fac oamenii fără de Dumnezeu. După cât de mult poate înnobila Dumnezeu condiţia umană pe atât de mult o poate coborî, perverti şi degrada Satana. Poftele sexuale şi perversiunile de acest fel sunt numai un exemplu de cât de mult poate coborî omul fără de Dumnezeu pe ceea ce acesta numeşte „scara evoluţiei”. Faptul că omul, în multe aspecte (răutate, invidie, ură, avariţie, pofte sexuale, etc), a ajuns sub condiţia animală, dovedeşte, pentru cine are ochi de văzut, că aşa zisa teorie a avoluţiei este o mare prostie. Dar să ne întoarcem la subiectul nostru.
          Toate aceste exemple pe care le-am cunoscut şi felul în care foarte mulţi şi-au riscat viaţa pentru un trai mai bun m-au dus cu gândul la dedicarea şi dăruirea pe care Dumnezeu o cere şi o pretinde celor ce spun că cred în El. Dacă ne uităm la ceea ce astăzi numim creştinism rar mai putem găsi oameni care să se dedice pentru Dumnezeu, măcar atât cât o fac oamenii fără de Dumnezeu pentru a-şi atinge nişte scopuri trecătoare. Dacă ne uităm în trecut, începând cu primii apostoli şi apoi continuând cu istoria poporului lui Dumnezeu, constatăm că au existat astfel de oameni, şi nu au fost nici puţini. Nu doar marele apostol Pavel a fost un om total dedicat ci mulţi alţii. „Nebunia” lui Pavel era cunoscută de toţi şi această „nebunie” era a mesajului, adică mântuirea doar prin crucea lui Hristos, dar şi a dedicării lui Pavel pentru cauza Evangheliei. Apostolul Pavel mărturiseşte la 1 Corinteni 15 cu 31: „În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte; atât este de adevărat lucrul acesta, fraţilor, cât este de adevărat că am de ce să mă laud cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru”. Primejdia de moarte din fiecare zi venea din râvna apostolului pentru Hristos, pentru Evanghelia lui Hristos. El a murit cu adevărat nu doar faţă de lume cu poftele ei cât faţă de el şi dorinţele lui, de orice fel. Era ca un rob, ca un sclav, dar unul care din dragoste pentru Stăpân făcea tot ceea ce făcea, fără să aibă nici măcar un interes propriu cât de mic!

          Mai găsim şi azi oameni dedicaţi, într-un anumit fel, dar nu prea mai găsim oameni care să se dedice din dragoste pentru Dumnezeu. În ultimele decade, şi mai ales în lumea liberă în care şi noi am intrat, a fi creştin, şi mai ales a fi lider creştin, a însemnat un mare privilegiu personal. Privilegiu care a constat în foloase materiale şi recunoaştere socială. Am ajuns să ne folosim de Dumnezeu, pretinzând că Îl slujim, pentru a ne atinge scopurile noastre egoiste. Dar ca cineva să facă totul pentru Hristos, să-şi pună viaţa în pericol pentru Hristos şi să renunţe la dreptul lui, drept care poate i s-ar fi cuvenit, nu prea mai găsim în lumea liberă. Acolo unde este persecuţie şi prigoană cred că mai sunt astfel de oameni, dar pe la noi sunt specii pe cale de dispariţie. Însă problema nu este dacă alţii sunt dedicaţi total Evangheliei ci dacă noi suntem sau nu. Mă întrebam dacă aş fi în stare să fac, pentru Hristos, ceea ce au făcut acei oameni care şi-au riscat viaţa ca să ajungă în Occident. Dacă aş fi dispus să fac foame aşa cum au făcut ei sau dacă aş fi capabil să investesc sume mari de bani pentru cauza Evangheliei şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. Mă întrebam de ce resorturile cărnii reacţionează atât de puternic la stimulii şi dorinţele ei iar Duhul care spunem că este în noi nu mai are capacitatea să ne mişte din egoismul, lenea şi comoditatea noastră. Oare chiar suntem plini de Duhul aşa cum pretindem? De ce nu se vede acest lucru din dăruirea noastră şi din renunţarea la noi înşine?
          Sunt multe controverse între creştini legate de plinatea Duhului Sfânt. Unii pretind că Îl au şi că L-au primit cândva, chiar dacă nu ştiu bine când, şi că nu mai trebuie să-L caute. Alţii spun că trebuie căutat şi cerut şi că ei L-au primit în data cutare, la ora cutare şi că au în viaţa lor semne care dovedesc aceasta. Problema este că în ceea ce priveşte dedicarea şi dăruirea pentru Hristos, în renunţarea la lume şi lucrurile ei, şi unii şi alţii sunt la fel, aproape fără de nici o diferenţă. Şi unii şi alţii vor Occidentul pentru bani şi viaţa mai bună este pe primul plan. Despre moarte faţă de sine, ce să mai vorbim? Eu cred că primul semn al unui om plin de Duhul Sfânt, semn pe care să-l vadă şi cei ce nu au avut ocazia să fie lângă el atunci când pretinde că L-a primit, este îndrăzneala în a sta de partea lui Hristos şi a mărturisi fără frică domnia Lui, Evanghelia Lui. Dacă nu mai mult, măcar atât cât şi-a riscat viaţa un român dornic de a ajunge în Occident. Şi nu numai atât. Pentru că poate fi şi o îndrăzneală care să vină tot din carne. Trebuie ca îndrăzneala să fie urmată şi de puterea de a convinge pe păcătoşi pe păcatele lor. Putere despre care vorbea şi Pavel. Apostolul Petru este un exemplu în acest sens. El a avut îndrăzneală şi înainte de a fi umplut de Duhul Sfânt. Îndrăzneală să-L mustre pe Domnul Isus pentru ceea ce lui nu i s-a părut potrivit, îndrăzneală să afirme că el nu se va lepăda niciodată de Domnul, chiar să pună mâna pe sabie şi să lupte pentru apărarea Domnului Isus. Însă tot acest curaj venea din firea lui pământească, adică din carne. După Cincizecime lucrurile s-au schimbat.
          Tot aşa s-ar putea să mai găsim îndrăzneţi şi guralivi care pretind şi par a fi ceva, dar vorba – adică efectul ei asupra oamenilor – şi viaţa pe care o trăiesc, îi dă de gol. Doar chimvale sunătoare.
          Oare ce ne ţine şi nu ne lasă să fim acei creştini dăruiţi şi dedicaţi, gata să moară pentru Hristos şi să renunţe la gunoaie pentru veşnicie?
          Cauzele pentru slăbiciunea noastră pot fi multe. Poate fi o evanghelie diferită de cea pe care au avut-o apostolii. O evanghelie deformată şi răsucită care să dea bine şi să sune bine pentru creştinii care se iubesc pe ei şi care au mâncărime de urechi, mâncărime pe care numai o evanghelie molatecă o poate scărpăina. Am fost învăţaţi, şi ne-a plăcut să credem aceasta, că noi suntem buricul pământului şi că Dumnezeu trebuie să ne împlinească toate poftele noastre. El există pentru a ne face nouă bine, că doar suntem fii ai Regelui! Să ne dea case, averi, sănătate, succes, bunăstare, etc. Despre calea crucii, singura care duce în cer, nu ne mai place să auzim, prin urmare nici nu mai vrem pe ea. În felul acesta cerul este mai aproape aici pe pământ şi cel de dincolo este numai de rezervă. De ce să mai lupţi pentru ceva ce nu este sigur, sau de ce să dai pasărea din mână pentru cea de pe gard? Perspectiva cerului nu ne mai înfioară şi nu ne mai motivează să trăim în mod radical pentru această perspectivă. Nu mai vedem pe Hristos şi cerul ca pe cel mai mare bun de care putem avea parte. Alte lucruri pământeşti le-au eclipsat şi le-au furat puterea lor de atracţie. Am intrat în urmă cu câteva zile pe mai multe pagini de Facebook ale unor creştini pe care îi cunosc (tineri şi mai puţin tineri). Rar intru pe Facebook, poate de două – trei ori pe an, atunci când caut ceva. De aceea surpriza mea a fost mare. Mi-am dat seama că mulţi creştini pe care îi ştiu nu-L cunosc deloc pe Dumnezeu şi că dacă ar fi să moară la noapte s-ar duce în iad. Ei merg la adunare, cântă cântări şi unii dintre ei chiar mărturisesc mari experienţe cu Dumnezeu, dar ceea ce am văzut pe paginile lor de Facebook arată că alte iubiri şi pasiuni au. Şi cum să-ţi dai viaţa, sau măcar să trăieşti în mod radical, pentru un Dumnezeu pe care nu-L cunoşti şi pe care nu-L iubeşti?
          Nişte oameni fireşti, dar motivaţi la maxim, au pus la bătaie toate resursele lor şi chiar şi-au riscat viaţa, pentru a ajunge într-o ţară în care să trăiască mai bine şi mai uşor. Constat că noi creştinii nu mai avem nici o motivaţie pentru a lupta pentru premiul chemării cereşti, în Hristos, şi că singurul preţ pe care îl mai plătim este să ne târâm duminica dimineaţa până la biserică iar apoi, întorşi acasă, să cădem frânţi de oboseală în fotoliu şi cu telecomanda în mână să visăm la cai verzi pe pereţi. Şi cu toate acestea avem tupeul de a ne mai considera creştini, adică urmaşi ai lui Hristos, ai lui Pavel, ai martirilor…

 

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

 

 

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

Print Friendly
Ora Radio Unison -
Ora dumneavoastra -
* De ce apar decalaje de ora?
Sondaj

Sunt interesaţi liderii lumii de binele oamenilor sau nu?

Loading ... Loading ...
Promo
 

© 2020 RADIO UNISON ZALAU • Toate drepturile rezervate •