Creştini fără idealuri înalte
Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 1,112 | Trimite prietenilor din Yahoo Messenger
Tare in Hristos     Nu se poate să fii un creştin dedicat şi să nu simţi un imbold adânc înspre a căuta sfinţenia. Scripturile, de la început şi până la sfârşit, sunt pline de îndemnuri la sfinţenie, porunci chiar, ale lui Dumnezeu înspre om. Câteva exemple doar:
Leviticul 20:26Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu Sunt Sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus de o parte dintre popoare, ca să fiţi ai Mei.”
Romani 1:7 „Deci, vouă tuturor, care sunteţi prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!”
1 Petru 1:16 „Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu Sunt Sfânt”.
     Citesc o carte despre sfinţenie, scrisă de un om al lui Dumnezeu în urmă cu circa o sută de ani. Îmi place să citesc autori consacraţi, validaţi de timp şi de Scripturile Sfinte şi nu pun mare preţ, ca să nu spun deloc, pe multa maculatură religioasă ale autorilor moderni, de care sunt pline rafturile librăriilor creştine. Foarte multe dintre aceste cărţi ar trebui duse în piaţa publică, aşa cum se proceda în trecut, şi arse. Sigur că glumesc dar măcar cei ce veghează în dreptul turmei ar trebui să avertizeze oiţele în legătură cu otrava din aceste cărţi. Din nefericire nu prea mai veghează nimeni dintre cei din fruntea turmei, ba chiar oiţele sunt îndemnate să citească orice şi să ia ce este bun. Consecinţele sunt teribile.
     Citind cartea la care fac referinţă mi-am adus amine că şi în alte cărţi cu autori clasici, mulţi trecuţi la cele veşnice de sute de ani, subiectul sfinţeniei era unul foarte actual pentru acele vremuri şi autorii căutau să ajute oiţele care doreau să se maturizeze şi să crească în har şi în sfinţenie. Şi acestea, oiţele, prin cărţile ce arătau felul în care se poate împlini porunca lui Dumnezeu de a fi sfinţi, chiar erau ajutate.
     Comparând cărţile vechi cu cele noi (din care mai citesc şi eu din când în când, pentru a cunoaşte mai bine vremurile în care trăim), temele abordate şi perspectivele asupra vieţii de credinţă, constat (nu chiar surprins) că accentul atunci s-a pus, comparativ cu cel de azi, pe lucruri total diferite. Undeva în timp în creştinismul evanghelic, s-a produs o ruptură, o falie adâncă şi căile vechi au fost abandonate în favoarea unora noi, care par a fi spirituale dar care nu sunt şi care, urmate, pot duce la accidente fatale pentru cei ce umblă pe ele. Şi vă spun că mulţi bat aceste ci cu frenezie.
     Credinţa în Domnul Isus Hristos este harul mare acordat oamenilor spre mântuire şi mărturisim, alături de toată ceata sfinţilor ajunşi în cer sau a celor ce se pregătesc să ajungă, alături de Sfintele Scripturi, singurele date de Dumnezeu oamenilor pentru a-L cunoaşte pe El şi calea omului spre cer, că mântuirea nu se poate primi altfel decât prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi că păcatele oamenilor, după mărturisirea lui Dumnezeu, nu pot fi spălate decât de acest sânge sfânt. Glorie lui Hristos! Scripturile vorbesc despre valoarea credinţei şi ni se spune că fără credinţă nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu, că numai prin credinţă putem fi mântuiţi, nu prin fapte ca să nu se poată lăuda nimeni că a ajuns neprihănit prin ceea ce a făcut el. Totul este prin Hristos, mântuirea este doar prin credinţa în El.
Dar tot Scripturile mărturisesc despre „credinţa care duce la credinţă”. Adică cei ce cred în Hristos şi au credinţa mântuitoare, trebuie să continue să creadă pentru a putea birui până la final în lupta grea ce o au de dus. Viaţa creştinului nu este un marş triumfător, în sensul lipsei oricărui duşman sau a confruntării cu unul slab, ci este mai degrabă un război de uzură care se duce în fiecare zi cu cel mai puternic duşman din univers. Este adevărat că acest duşman, Satan, a fost învins pe cruce de Domnul Isus şi că nu se poate atinge de sfinţii lui Dumnezeu în sensul de a atenta la mântuirea lor, dar altfel are permisiunea Celui Sfânt să ispitească pe om, să caute să-i pună piedici, să caute să-l îndepărteze de calea sfântă. În această luptă cea mai importantă armă a creştinului este credinţa. Nu credinţa că Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre (deşi aceasta rămâne ca o stâncă pe care nu o părăsim niciodată şi care ne conferă siguranţă şi stabilitate) ci credinţa că Acelaşi Domn Isus, prin lucrarea Duhului Sfânt în noi şi prin toate mijloacele harului, ne poate ajuta să rămânem pe cale şi, lucrul cel mai important, să ajungem la acel stadiu de sfinţenie cerut – poruncit de Dumnezeu şi care ne poate ţine în Hristos, singurul loc în care săgeţile otrăvite ale vrăjmaşului nu ne pot atinge.
     Cuvântul din Evrei 12 cu 14: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” ar trebui să ne pună în gardă şi să ne facă, pe noi care credem în Isus Hristos, să căutăm cu toată puterea fiinţei noastre să ajungem la aceea sfinţenie cerută.
     Aşa cum vă spuneam, în trecut, creştinii născuţi din nou avea preocupări intense pe această direcţie. Vorbeau mult despre sfinţenie şi se întrebau unii pe alţii cum pot ajunge la ea. Se ţineau conferinţe despre sfinţenie şi se purtau multe discuţii pe marginea acestui subiect, se scriau cărţi şi se predica despre sfinţenie. În cartea pe care o recitesc în aceste zile (carte care se numeşte „De la inimă la inimă, despre sfinţenie” şi care a fost scrisă de un fost ofiţer din Armata Salvării, Samuel Brengle), autorul vorbeşte clar şi lămurit despre cum omul poate ajunge la sfinţenie, prin sfinţenie înţelegând nu justificarea pe care credinciosul o primeşte prin Hristos ci a doua binecuvântare primită prin umplerea cu Duhul Sfânt. Foarte pe scurt soluţia lui (şi a Scripturii) este, evident, credinţa. În unul dintre capitolele cărţii el aduce în discuţie pasajul din Luca 17, pasaj în care este descris momentul când Domnul Isus îi vindecă pe cei zece leproşi. Autorul cărţii scoate în evidenţă faptul că leproşii au fost curăţiţi prin credinţă, atunci când mergeau să se arate preoţilor, preoţi care ar fi trebuit să le dea un fel de certificat medical prin care să poată fi reprimiţi în mijlocul societăţii. I-a vindecat credinţa în ce a spus Domnul Isus pentru că vindecarea nu s-a întâmplat când Domnul a vorbit cu ei ci pe drumul spre preoţi, în ascultare de Domnul. Autorul spune că ei „au fost curăţiţi prin ascultarea credinţei şi (istoria lor) este scrisă aici pentru încurajarea şi instruirea noastră”. Apoi, vorbind despre curăţirea pe care Dumnezeu o poate face în noi pentru a ne sfinţi pe deplin şi a ne curăţi de oprice lepră a păcatului, autorul continuă şi scrie: „Cititorule, doreşti această experienţă? Dacă o ai, bucură-te şi laudă-L pe Dumnezeu pentru ea. (…) Dar dacă nu o ai, predă-te pe deplin lui Dumnezeu chiar acum, cere-o, crede că o vei primi, şi dacă nu vine deodată, aşteaptă-o cu răbdare şi nădejde. Aşteaptă-o, aşteaptă-o, aşteaptă-o! (…) Adu-I aminte lui Dumnezeu de promisiunile Lui. Nu-I da odihnă până când nu vine şi nu te sfinţeşte. (…) Cuibăreşte-te în promisiunile Lui, aproape de inima iubitoare a lui Isus şi rămâi acolo aşteptând până când ştii că lucrarea este îndeplinită”.
     Citind acest pasaj mi-a venit gândul că, în toate predicile pe care le-am ascultat şi care au fost inspirate din acest pasaj, niciodată nu am auzit (sau cel puţin nu îmi aduc aminte să fi auzit vreodată) ca predicatorul să accentueze faptul că leproşii pot fi o pildă pentru cei ce caută sfinţenia cu disperare şi o doresc din toată inima. Toate mesajele erau pentru stimularea credinţei ascultătorilor pentru vindecare trupească. De multe ori apelurile erau patetice şi puternice din punct de vedere emoţional; li se spunea oamenilor să aibă credinţa leproşilor, să creadă din toată inima şi Domnul Isus îi poate vindeca. Vindecarea femeii cu scurgere de sânge era un subiect similar.
     Eu cred că prin credinţă sunt posibile orice lucruri promise de Dumnzeu. Cred că Dumnezeu poate vindeca orice boală şi nu mă îndoiesc că poate să facă minuni şi în vremurile noastre, aşa ca în trecutul glorios al poporului sfânt. Am văzut vindecări ale celor ce erau născuţi din nou şi vindecări ale celor ce nu erau născuţi din nou, la fel cum am văzut şi am auzit despre sfinţi autentici care au suferit de boală ani de zile, dacă nu aproape toată viaţa lor. Dumnezeu este suveran şi face tot ce vrea, când vrea. Ce mă întristează pe mine este derapajul pe care îl văd şi despre care spuneam că s-a produs undeva în timp şi noi nici nu ne mai dăm seama, derapaj care nu îi duce pe oameni spre „foarte bine” ci doar spre „bine” iar uneori chiar spre rău şi rătăcire.
     Cândva creştinii născuţi din nou erau flămânzi după sfinţenie şi o căutau cu disperare. Ei vedeau, şi pe bună dreptate, în lipsa sfinţeniei din viaţa lor cea mai mare catastrofă care li se putea întâmpla. Şi atunci erau oameni bolnavi dar apelurile disperate din adunări şi strângerile lor erau după sfinţenie. Ei revendicau promisiunile lui Dumnezeu din Scripturi pentru a obţine sfinţenia. Autorul cărţii spunea: „Multe au fost necazurile mele; aprige, uluitoare şi îndelungi au fost ispitirile mele, dar cu o credinţă neînfricată am mers înainte, revendicând victoria prin sângele Lui”. Victoria era victoria rămânerii în sfinţenie, prin Hristos, în toate greutăţile şi încercările.
     Aveau atunci în adunări o bancă a penitenţilor, a celor ce nu trăiau în sfinţenie, şi oamenii vărsau lacrimi pentru că îşi vedeau starea de păcat, de nedesăvârşire, aşa cum făcea şi marele apostol Pavel atunci când strigă: „O, nenorocitul de mine!” Azi lacrimile din adunări sunt pentru boala din trup şi pentru lipsurile materiale prin care unii trecem. Atât de mult se pune accentul pe vindecare trupească încât ni s-a inoculat ideea că aceasta ar fi cea mai mare nenorocire care ni s-ar putea întâmpla dar şi că vindecarea ar fi şi cea mai mare performanţă de credinţă a unui om sau congregaţii. Evanghelia prosperităţii, a binelui nostru pământesc, a avut şi are un mare rol în această distorsionare a lucrurilor sfinte. S-a făcut dintr-un lucru mic un ideal de spiritualitate. Mă întorc şi spun că cred că Dumnezeu poate vindeca şi mă rog şi eu pentru oameni, şi chiar şi pentru mine, în acest sens. Dar accentul cade greşit, ne-am îndepărtat de adevăr şi nu mai avem idealuri înalte care să facă mare bucurie lui Dumnezeu. Spunem că dacă oamenii ar vedea o minune de vindecare ar da slavă lui Dumnezeu şi s-ar pocăi. Uneori se mai întâmplă şi aşa dar uităm că cea mai mare slavă Dumnezeu o primeşte atunci când un om trăieşte aşa cum cere El, în sfinţenie şi ascultare de El. Tatăl din ceruri a afirmat despre Domnul Isus că Îşi găseşte toată plăcerea în El pe când nu făcuse nici o minune. Motivul acestei bucurii a Tatălui a fost ascultarea deplină a Fiului. Şi, dacă vrem să vedem şi să recunoaştem, aceasta a fost experienţa şi acceptarea de către Tatăl a tuturor sfinţilor.
     Ajuns aici, la capitolul vindecărilor miraculoase şi la febra declanşată în ultimul timp pe marginea acestui subiect, legat şi de idealurile ce ni le facem şi de ce considerăm a fi spiritual, vreau să vă aduc în faţa ochilor un aspect foarte interesant, vrednic de a i se acorda mare atenţie, cu rugăciune şi meditaţie. Câteva aspecte ce privesc mişcarea numită New Age. Nu voi intra în detalii pentru că subiectul este unul foarte vast ci voi da o scurtă definiţie a mişcării, luată de pe net, iar cine vrea să afle mai mult să caute; informaţii sunt din belşug: „Mişcarea New Age este o reţea, neînchegată ca structură, de indivizi şi organizaţii ce susţin o viziune comună a unei noi ere a iluminării (cunoaşterii) şi armoniei (Epoca lui Aquarius), şi care împărtăşesc aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă. Aceasta se întemeiază pe monism (totul este una), panteism (totul este Dumnezeu), şi misticism (experienţa contopirii cu divinitatea).”
     După cum văd eu lucrurile New Age este vehicolul prin care se va face unirea tuturor religiilor, mişcare care subminează şi atacă frontal orice învăţătură Biblică, care reinterpretează şi denaturează adevărul lăsat nouă de Dumnezeu, mişcare care va duce omenirea întreagă într-o cruntă idolatrie iar pe creştini îi va determina să se lepede de adevărata credinţă. Alice Bailey este mama acestei mişcări sincretice (care vrea să aducă laolaltă toate credinţele, de orice fel, şi să ne facă să credem că toate sunt bune). Trebuie să vă spun că ea nu a fost creştină ca şi trăire şi formaţie, deşi unele subiecte pe care le abordează ţin de creştinism, ci a luptat împotriva creştinismului. A fost preocupată de spiritualitate, ocultism, astrologie, teosofie, etc. Iată ce a scris aceasta în lucrarea „Externalizarea ierarhiei”: „Biserica creştină cu numeroasele ei ramuri (denominaţiuni) pot servi ca şi un Ioan Botezătorul, ca o voce care strigă în pustie şi ca un nucleu prin care ILUMINAREA lumii să poată fi realizată (…) Biserica trebuie să arate o MARE TOLERANŢĂ (…) Biserica, ca şi un instrument care dă învăţătură oamenilor, ar trebui să ia marile doctrine fundamentale şi SFĂRMÂND vechile lor forme în care ele sunt exprimate şi păstrate, să le arate SEMNIFICAŢIA LOR SPIRITUALĂ adevărată şi interioară (adică înţelesul ocult, ezoteric, nn). Munca principală a Bisericii este să dea învăţătură, fără încetare, PĂSTRÂND APARENŢA EXTERIOARĂ, pentru a ajunge astfel la mulţi din cei care sunt obişnuiţi cu datina / uzanţa „limbajului tradiţional” folosit de Biserică. Învăţătorii creştini trebuie instruiţi; cunoaşterea Bibliei trebuie răspândită; sacramentele Bisericii trebuie interpretate mistic şi PUTEREA BISERICII DE A VINDECA TREBUIE DEMONSTRATĂ! (manifestarea de semne şi minuni false, nn.)”
     Încă o dată: femeia aceasta lupta împotriva creştinismului; spun asta pentru că limbajul folosit i-ar putea deruta pe unii. Ea vorbea despre „regenerarea bisericilor” sau „revitalizarea creştinismului”, dar, prin tot ceea ce a scris şi făcut, ea a distrus mare parte din creştinism! A recunoscut că scrierile ei erau realizate prin dictare şi scriere mecanică (o formă de spiritism larg practicată azi în New Age şi chiar în grupări creştine semnificative ca număr şi importanţă) şi că numele spiritului ce îi dicta scrierile era “Stapânul Djwhal Khul”. Vreau să nuanţez ceea ce ea urmărea:
     1.Dorea ca Biserica să fie vectorul prin care învăţăturile ei oculte să fie promovate;
     2.Lumea să primescă, prin Biserică, o nouă lumină (nu este vorba de lumina Sfintelor Scripturi ci de o nouă învăţătură);
     3.Biserica trebuia nu doar să devină tolerantă ci să arate o MARE toleranţă faţă de toate religiile;
     4.Biserica trebuia ca să sfărâme marile doctrine pe care s-a zidit şi să le dea o altă interpretare, ocultă dar să păstreze limbajul vechi folosit pentru a nu-i speria pe cei din biserici, obişnuiţi cu acest limbaj;
     5.Biblia trebuie răspândită, dar prin învăţători care au fost instruiţi de noua mişcare apărută;
     6.Biserica trebuie să-şi demonstreze puterea prin semne, minuni, vindecări! Acestea vor asigura, celor ce se pot îndoi de bunele intenţii ale noilor învăţători, că lucrarea este bună şi trebuie acceptată.
     O altă scriitoare celebră ce face parte din New Age şi care a adus o contribuţie covârşitoare în succesul mişcării, este Marilyn Ferguson. A făcut-o populară şi cartea ei intitulată „Conspiraţia Vărsătorului: Transformări sociale şi personale în anii 1980”. Ea declara: „Înţelegerea mea personală asupra creştinismului s-a lărgit de-a lungul anilor. După ce m-am implicat în MEDITAŢIE (nn. De tip mistic, oriental, rugăciunea contemplativă larg răspândită azi chiar şi la lideri evanghelici aflaţi în poziţii cheie) am experimentat, de exemplu, o viziune a lui Cristos mai însufleţită decât am avut-o prin ascultarea predicilor şi dogmelor (nn. a învăţăturilor Scripturii). Ai fi surprins, cred, să cunoşti cât de mult din Mişcarea New Age se centrează pe CONŞTIINŢA CRISTICĂ (nn. Idee că noi am fi deja cristoşi/divini, într-o formă incipientă şi că putem evolua spre acest stadiu de a fi ca Dumnezeu, divini – idee mistică). Multe biserici creştine văd această EXPERIENŢĂ SPIRITUALĂ iar aceasta oferă o REVITALIZARE a creştinismului modern”.
     Aceste două personaje de frunte din mişcarea New Age vorbesc despre ce ar trebui să fie Biserica, cum să se reformeze şi cum să se REVITALIZEZE sau REGENEREZE. Ele nu folosesc cuvântul TREZIRE pentru că acesta are conotaţii de pocăinţă şi întoarcere la adevăr, pe când REVITALIZAREA, REGENERAREA, poate însemna orice. Şi, după cum văd eu lucrurile, astăzi se întâmplă această REVITALIZARE dar ea se face aplicându-i-se bisericii principiile scriitorilor New Age oculţi şi care nu au alt scop decât distrugerea creştinismului. Aţi sesizat că o cerinţă în vederea acestei revitalizări este ca Biserica, după ce a distrus ceea ce era vechi şi a adus lucrurile noi care nu au nimic de-a face cu creştinismul, TREBUIE SĂ-ŞI DEMONSTREZE PUTEREA PRIN VINDECĂRI!
De aceea vă spuneam că trebuie să fim atenţi la idealurile şi scopurile pe care ni le stabilim. Putem fi înşelaţi prin lucruri care au o nuanţă de spiritual şi care, în fond, să nu fie rele sau greşite. Dar aplicate altfel decât în ordinea şi valoarea pe care le-o dă Dumnezeu pot deveni toxice şi vătămătoare. Şi dacă ajungem doar la o biserică REVITALIZATĂ pe principii noi şi care subminează învăţăturile creştine dar nu la o biserică TREZITĂ, prin pocăinţă şi prin întoarcerea la adevărurile vechi, părăsite şi lepădate, cui i-ar folosi o asemnea schimbare? Nouă nu ci doar celor ce asta şi-au propus de multă vreme, adică duşmanilor creştinismului. Ei vor să folosească BISERICA pentru a-şi atinge scopurile şi nici măcar nu se sfiesc să declare aceasta! Ce vor folosi: emoţiile cu tot ce ţine de ele (şi muzica bineînţeles); rugăciunea şi practici contemplative, mistice, copiate din religiile păgâne şi botezate cu nume creştine în urma cărora se ajunge la experienţe spirituale extatice; minuni şi vindecări; reinterpretarea mesajelor biblice; toleranţa (greşit confundată cu dragostea), etc. Din această pricină să avem grijă la idealurile care ne motivează şi să ne întoarcem la Scripturi.
     Lumea are idealuri tot mai mărunte, uneori chiar meschine. Cândva nu era aşa. În urmă cu o vreme tinerii visau să facă o carieră în sensul bun al cuvântului şi erau conduşi de ambiţii înalte (mulţi de la ţară erau întristaţi pentru că situaţia materială nu le permitea să facă şcoală), să întemeieze o familie, să aibă copii, să fie de folos celor din jur, etc. S-a ajuns azi în situaţia dramatică în care tinerii visează la o pereche de pantaloni rupţi în genunchi, la un telefon „smart”, la relaţii sexuale fără limite. Trăim într-o societate hedonistă care şi-a făcut din plăcerea trupească, din satisfacerea poftelor cărnii, scopul suprem al vieţii.
     Dar care este situaţia cu Biserica? Mai au credincioşii idealuri înalte sau au fost şi ei atinşi de virusul trăirii pentru sine, al umblării după cele pământeşti? Se mai gândesc ei la Dumnezeu, în primul rând, sau pe primul plan sunt ei şi priorităţile pe care şi le-au stabilit, influenţaţi în mod greşit poate chiar de biserică? La o analiză atentă, şi care nu o vom face azi, se dovedeşte că membrii bisericilor au fost şi ei atinşi de virus. Vrăjmaşul a schimbat priorităţile (am văzut cum) şi a adus interpretări asupra învăţăturilor Scripturii, învăţături care să satisfacă dorinţele noastre egoiste, să le stimuleze, dar să ne determine să stăm liniştiţi şi netulburaţi de încuscrirea cu lumea la care luăm parte cu tot mai mult entuziasm, cu fiecare zi ce trece. Idealurile tinerilor creştini cândva erau să se dedice cu totul lui Dumnezeu, jertfindu-se în slujba Lui şi trăind în sfinţenie. Idealurile tinerilor creştini de azi sunt să se simtă bine. Să se simtă bine la „mall”, la iarbă verde, la fotbal sau cinematograf. Şi, ca să fie tacâmul complet, să se simtă bine şi la biserică. Dar cum rugăciunea, studierea Cuvântului, predicarea lui, cântările vechi erau plictisitoare au făcut o revoluţie şi au schimbat accentul. Muzica este elementul principal acum; dar nu muzica sfântă ci acea lumească ce a fost cosmetizată şi adusă înăuntru ca să stârnească sufletescul, firescul din om. Lucru făcut şi cu ajutorul celor ce nu ar fi trebuit nici în ruptul capului să admită aşa ceva.
     Pavel avea un ideal înalt pentru membrii Bisericii: toţi să ajungă desăvârşiţi. Coloseni 1 cu 28: „Pe El (pe Isus Hristos) Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. 29 Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” El nu se mulţumea cu faptul că cineva a fost convertit, deşi îşi dorea cu ardoare o convertire reală a tuturor, ci el urmărea să vadă creşterea şi desăvârşirea fiecărui creştin. Pavel avea idealuri înalte. Azi idealul multor lideri creştini este umplerea bisericii folosind tot felul de metode lumeşti. Creşterea este lăsată la voia întâmplării. Ne mulţumin cu creştini declarativi dar lumeşti şi pe aceşti creştini lumeşti trebuie să-i distrăm ca să rămână în biserici. Altfel pleacă, îşi iau un lider ca să le cânte în strună (sau urmează pe unul care le promite fericirea), închiriază Casa de Cultură şi îşi fac trupă de laudă şi închinare. Idealul lor este să se simtă bine nu să devină asemeni lui Hristos. Probabil despre astfel de oameni apostolul Petru scria cu durere şi mânie sfântă la 2 Petru 2 : 17 „Oamenii aceştia sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori, alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunericului. 18 Ei vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc, cu poftele cărnii şi cu desfrânări, pe cei ce de abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire. 19 Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi unt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit.”
     Pentru alţii, şi care nu sunt de acord cu cei descrişi mai sus, idealurile de spiritualitate sunt, sau par, mai înalte. Ei sunt în biserică pentru a fi vindecaţi de boli, să nu le lipsească din cele materiale, copiii să se căsătorească şi să-şi ia examenele la şcoală, să poată trăi fără griji până la adânci bătrâneţe. Aşa li s-a spus chiar la convertire: dacă se vor pocăi vor avea toate acestea. Şi aceste dorinţe şi acest crez le modelază şi formeză viaţa de credinţă. Idealuri ceva mai bune dar tot mărunte. Dacă am văzut sute de oameni, dacă nu mii, cerând vindecare trupească sau bine pământesc şi vărsând lacrimi ca Dumnezeu să facă o minune (şi El face astfel de minuni uneori, glorie Lui!), nu îmi aduc aminte să prea fi văzut oameni care copleşiţi de lipsa lor de sfinţenie să vină în faţa adunării şi să strige cu disperare că doresc să fie sfinţi, revendicând în acest sens multele promisiuni ale lui Dumnezeu, mult mai multe decât atunci când este vorba despre vindecare trupească. Despre vindecarea trupească şi lipsa încercărilor nu avem niciunul dintre noi promisiuni clare şi 100% sigure în Noul Legământ. Dar avem nenumărate promisiuni clare că FIECARE creştin născut din Dumnezeu poate trăi în sfinţenie şi trebuie să revendice aceste promisiuni pentru a ajunge la acel nivel cerut de Dumnezeu. În timp creştinul evanghelic a ajuns să vadă nenorocire în ceva ce s-ar putea să fie mijlocul prin care Dumnezeu lucrează ca să ne sfinţească! Şi să strige disperat ca Dumnezeu să se oprească din lucrarea Lui. Problema mare este că nu mai vedem că păcatul din viaţa noastră ne usucă şi ne vlăguieşte şi duce spre moarte spirituală. Aşa am fost învăţaţi de predicatorii, învăţătorii şi scriitorii moderni care nu îi mai învaţă pe oameni adevărul. Totul se concentrează pe fericirea imediată a omului. Ni se spune cum să ajungem la împlinirea deplină în cinci paşi, cum să relaţionăm între noi ca să ne fie bine, să gândim pozitiv şi să ignorăm realităţile, etc. Suntem minţiţi în multe feluri şi suntem canalizaţi pe direcţii greşite care ne fură vlaga şi puterea iar fericirea noastră ţine de câte cărţi cu subiectul pe împlinire personală citim. Pur şi simplu suntem condiţionaţi şi instruiţi cu subtilitate să nu ne gândim la lipsa noastră de spiritualitate şi sfinţenie pentru că aceasta ne-ar afecta emoţional. Învăţătorii moderni, cu buzunarele pline de bani după cărţile şi predicile care ne arată cum să fii fericit, spun că noi nu mai trebuie să ne analizăm în profunzime pe noi înşine, starea noastră spirituală, după cum ne îndeamnă Scriptura, pentru că ne-ar afecta negativ. Noi trebuie să credem că va fi bine. Cum ne-ar putea abandona Dumnezeu pe noi când El este bunătate desăvărşită? Nu va duce Dumnezeu în cer chiar şi pe musulmani, budişti, vraci, atei, dacă fac şi ei câteva fapte bune, chiar dacă nu cred în Isus Hristos? Atunci cum nu ne va duce pe noi, creştinii moderni care ne-am făcut un scop din viaţă de a trăi aproape ca lumea şi care avem aproape aceleaşi căutări şi idealuri ca şi ea?
     Am primit pe email o oferta de la Editura care se numeşte creştină, Stephanus. O ofertă care pur şi simplu m-a scandalizat la citirea prezentării cărţii. Cartea se numeşte „Fără ruşine” şi nici nu mai contează cine a scris-o. Ideea este că trebuie să scapi de povara ruşinii, adică să nu o mai accepţi în viaţa ta, ca să poţi trăi adevărata libertate. Într-o lume în care ruşinea pur şi simplu a dispărut, chiar şi din mediul creştin, a scrie o astfel de carte şi a promite fericirea în acest fel este aproape o blasfemie. În ce lume am ajuns să trăim!…
     Mai este cineva azi interesat de sfinţenie? Mai plânge azi vre-un creştin că nu a ajuns la nivelul cerut de Dumnezeu? Se mai vede vreunul ticălos şi nenorocit atunci când stă şi se analizează şi priveşte înăuntrul său, la sinele păcătos, la carnea pornită zilnic spre păcat? Aproape nimeni… Şi aceasta este o mare tragedie din care putem ieşi doar urmând cărările vechi şi stabilindu-ne idealuri înalte. Probabil cel mai măreţ şi important, după ce am fost justificaţi prin Jertfa Domnului Isus, este sfinţirea. O primim tot prin credinţă dar numai dacă o dorim sincer şi tânjim după ea.

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

Print Friendly
Ora Radio Unison -
Ora dumneavoastra -
* De ce apar decalaje de ora?
Sondaj

Credeţi că, folosindu-se de acest pretext numit COVID 19, autorităţile doresc de fapt un control al populaţiei?

Loading ... Loading ...
Promo
 
Director WEB Director WEB

© 2009 RADIO UNISON ZALAU • Toate drepturile rezervate •