Ce se ascunde sub zâmbetul nostru?
Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 1,967 | Trimite prietenilor din Yahoo Messenger
Fariseul la Templu     Sunt mai multe diferenţe între ceea ce vezi în România şi ceea ce vezi atunci când ieşi din ţară şi te îndrepţi spre vest. Una este curăţenia, ordinea. În România nu există iar în Occident da. Şi mai sunt şi altele dar aş vrea să mă opresc azi asupra unui alt aspect.
     În România oamenii sunt aproape tot timpul supăraţi şi nervoşi, irascibili, iar în Occident sunt amabili, zâmbitori. Acest aspect nu este lipsit de importanţă deoarece are implicaţii semnificative asupra vieţii de zi cu zi. Una este să ai în preajma ta tot timpul oameni morocănoşi şi nemulţumiţi, suspicioşi chiar, şi alta să ai în preajmă oameni amabili şi deschişi. Eram cu soţia undeva într-o ţară din Europa şi ne plimbam într-un parc. Aveam un aparat foto şi mai făceam câte o poză. Un alt cuplu de localnici, vârsta lor era în jur de 55 de ani, a trecut pe lângă noi şi, fără ca să-i cerem, domnul a venit la noi şi ne-a spus că vrea să ne facă câteva poze. A luat aparatul şi ne-a făcut mai multe poze dar nu s-a mulţumit cu orice poze. Dacă nu zâmbeam destul trebuia să mai încercăm o dată, căuta unghiurile mai potrivite şi era foarte dornic să ne facă poze frumoase, până acolo că risca să devină agasant. Se vedea de departe că era amabil şi bine intenţionat. Soţia lui stătea deoparte şi ne privea cu un zâmbet larg şi binevoitor. Aşa ceva nu găsim în România, sau găsim foarte rar. La noi amabilitatea şi bunăvoinţa sunt păsări rare. Avem însă, din belşug, frunţi încruntate, vorbe repezite şi aspre, multă nemulţumire şi tulburare. De aceea parcă nici nu ne vine să credem că ar fi adevărat atunci când cineva se poartă frumos cu noi, dezinteresat. Aşa cum s-a întâmplat în familia mea în urmă cu o săptămână când mama a trebuit să fie internată în spital. Cred că ştiţi că dacă ajungeţi la spital nu vă bagă nimeni în seamă dacă nu le băgaţi în buzunar un plic care să conţină bani, nu felicitări. Dar mama a ajuns la o doamnă doctor care nu a vrut să ia nici măcar un leu şi care s-a purtat cu mama de parcă ar fi fost fica ei. Soţia îmi spunea mereu că nu îi vine să-şi creadă ochilor.
     M-am gândit la acest aspect şi mi-am spus ce bine ar fi dacă şi noi românii am avea atitudini asemănătoare. Când spun noi mă gândesc desigur şi la mine pentru că şi eu sunt român şi nu de puţine ori am căzut şi eu în ispita tulburării. Noi românii avem o vorbă, atunci când avem de criticat ceva la cei de lângă noi. Şi vorba aceasta este: „aşa suntem noi românii”. Dar conotaţia pe care o dăm expresiei este că ceilalţi sunt aşa, nu noi, ca şi cum doar ceilalţi ar fi români. Până la urmă, sigur că sunt nuanţe şi diferenţe, cam toţi suntem la fel. Ar fi bine să recunoaştem aceasta, ne-ar feri de mândrie. Deci şi eu mă mai tulbur câteodată dar sper să fie tot mai rar sau chiar să nu se mai întâmple deloc. Am observat însă că sunt şi eu mult mai amabil şi zâmbitor când mă aflu între oameni zâmbitori şi amabili. Nu îmi este deloc greu să răspund unui zâmbet cu alt zâmbet, unei amabilităţi cu altă amabilitate, ba chiar îmi face plăcere. Problema apare când te întorci dintr-o astfel de călătorie unde toţi s-au purtat frumos cu tine şi aterizezi dintr-o dată în mijlocul unor oameni puşi pe ceartă şi morocănoşi ca nişte urşi, suspicioşi, nemulţumiţi de tot.
     S-ar putea ca, având parte de compania unor oameni care se poartă întotdeauna frumos cu tine, să ajungi să ai despre tine o părere deosebit de bună şi să începi să te feliciţi de ce om minuant şi amabil eşti; cu siguranţă nu este nimeni mai bun ca tine. Dar adevăratul test îl dăm atunci când cei de lângă noi ne sunt ostili şi se poartă cu răutate, sunt nemulţumiţi, mânioşi, mereu puşi pe ceartă. Felul în care reacţionăm atunci arată de fapt ce suntem.
     De obicei suntem mult mai amabili cu cei pe care nu-i cunoaştem sau cu cei cu care avem relaţii trecătoare (colegi de muncă, prieteni, musafiri, etc). Sunt multe cazuri în care unii nu se pot suporta acasă, ca soţ şi soţie, chiar părinţi şi copii, dar care sunt deosebit de amabili şi politicoşi cu colegii de serviciu sau de distracţii, cu cei ce îi vizitează – şi poate îi vizitează mai rar. Înţeleg de ce este aşa. Este mult mai uşor să fii amabil faţă de un om faţă de care nu ai nici o obligaţie şi care nu îţi cere nimic. Atunci amabilitate din noi curge ca un râu şi politeţea ne prezintă ca oameni admirabili. Dar dacă ar şti ceilalţi de războiul din case, de cuvintele grele şi certurile ca la uşa cortului. Cu o anumită ocazie eram într-un bloc de locuinţe şi, pe când treceam prin dreptul unui apartament, am fost uimit să aud o avalanşă de cuvinte de ocară spuse de către cei doi soţi, unul la adresa altuia. Tonalitatea vocilor era atât de ridicată încât cearta lor se auzea din holul blocului. Şi nu le păsa. Din nefericire în multe cămine este la fel. Şi mă gândesc că poate doamna este o doamnă admirabilă şi o femeie deosebită la locul de muncă, şi domnul la fel, cel puţin în cercul lor de apropiaţi.
     Că cei din Occident nu sunt toţi chiar aşa cum pare la prima vedere se dovedeşte şi prin atitudinea tot mai ostilă şi vehementă pe care o adoptă faţă de imigranţii care nu mai sunt ceea ce au crezut ei, mă refer în special la imigranţii români. De la zâmbet amabil la ură poate să nu fie decât un pas. Sunt amabil atunci când nimeni nu are nimic cu mine dar când începe să mă incomodeze toată amabilitatea şi bunătatea se evaporă ca şi ceaţa la ivirea soarelui.
     Toate acestea arată încă o dată că suntem centraţi pe noi înşine şi că ne iubim pe noi cu disperare, în timp ce credem că suntem cei mai buni oameni de pe pământ. Oameni amabili şi zâmbitori pot ajunge la cele mai urâte manifestări ale urii şi răutăţii atunci când interesul sau confortul lor este pus în pericol. Până şi ceea ce ar trebui să fie cele mai trainice legături de dragoste dintre soţ sau soţie, dintre părinţi şi copii se rup ca o aţă de cusut putredă atunci când interesul se interpune şi atunci când bunăstarea sau confortul nostru ne sunt vizate şi atinse. Din îngeri devenim dintr-o dată fiare cu colţii la vedere. De fapt abia atunci se dovedeşte cât am fost şi cât suntem.
     Din nefericire în multe biserici situaţia este similară. La fel cum scria apostolul Iacov credincioşilor din vremea lui:
Iacov 4:1 „De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?
2 Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, invidiaţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi, şi vă luptaţi; şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
3 Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.”

     Multe biserici astăzi cresc pentru că există o politică de a nu supăra şi deranja pe nimeni. Prin felul în care se interpretează Scripturile, prin cultivarea relaţiilor dintre membri, se evită orice tensiune şi mustrare. Se practică un umanism grosolan şi ascuns în spatele dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Tot ce se face se face pentru om şi pentru binele lui, Dumnezeu fiind slujitorul pus în slujba măriei sale – Omul. Aceste biserici sunt pline de oameni amabili şi zâmbitori dar ia împunge-i puţin în coastă cu sula mustrării şi cu chemartea la pocăinţă şi sfinţenie şi vor sări ca arşi şi vor urla ca din gură de şarpe că eşti plin de ură, intoleranţă şi judecată. Şi dintr-o dată vei descoperi că aparenţele chiar înşală şi că cei de lângă tine nu sunt ceea ce ai crezut până atunci că sunt. Abia acum descoperi câtă dragoste are (mai bine spus, nu are) fratele sau sora pe care i-ai fi pictat ca sfinţi pe tavanul bisericii.
     Dacă vom fi sinceri până la capăt cu noi vom constata că cel mai greu este să-i iubim pe fraţii şi surorile carte ne calcă cel mai des pe bătături. Şi, ca şi cum nu ar fi destul, unele surori sunt încălţate mereu cu tocuri lungi şi ascuţite. Acum este adevărat că surorile nu ar trebui să se cocoţeze pe catalige, mai ales când vin la biserică, şi că, în smerenie, ar trebui să coboare mai aproape de noi, dar din nefericire se întâmplă şi urmările se văd. Şi nici fraţii nu ar trebui să poarte mereu bocanci cu ţinte, să-şi mai ia şi teneşi, măcar din când în când.
     Relaţii dintre fraţi care credeai că nu se vor rupe niciodată le vezi distruse pentru un cuvânt şi pentru o mustare. Prietenii care s-au bazat pe dorinţe fireşti şi pământeşti, chiar dacă ai fi spus că nimeni şi nimic nu le-ar putea clinti vreodată, s-au rupt atunci când firea pământească a fost deranjată. Lucrurile nu erau ceea ce păreau a fi. Apostolul Ioan scria: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” (1 Ioan 2:19 ) Păreau a fi dar nu erau şi nu realizăm până la momentul testului. Dar nu vorbim numai despre alţii ci vorbim şi despre noi, cei mai buni şi mai admirabili oameni de pe pământ.
     Tot aşa sunt mulţi (cine ştie dacă nu şi noi) în relaţia lor cu Dumnezeu. Atât timp cât Dumnezeu le face bine sunt cei mai prietenoşi şi mai zâmbitori cu El. Dar când vine încercarea, şi nu se mai termină, imaginea despre Dumnezeu se schimbă, implicit şi relaţia cu El. Nu puţini au ridicat pumnul spre Dumnezeu şi L-au scuipat în faţă după ce o vreme s-au lăudat cu credinţa în El. Să amintim doar doi monştri care au fost în această situaţie şi care au făcut atât de mult rău omenirii: Marx şi Stalin.
     Hitler a mângâiat copii pe creştet, a zâmbit şi el celor din jur şi a făcut bine unora. Dacă l-ai fi cunoscut doar din perspectiva aceasta l-ai fi considerat un sfânt. Dar el nu doar că nu putea iubi ci era întruchiparea lui Satana. La fel poţi spune despre orice dictator sau criminal. Cât ar fi omul de rău el are şi momentele lui de bunătate şi poate chiar zâmbi unora. Dar nu acestea îl caracterizează. Ce este el atunci când alţii se poartă urât cu el sau când trebuie să se pună în slujba altora şi să se jertfească pentru ei, renunţând la el şi dreptul lui, dă măsura adevăratei sale valori. Cel mai bun exemplu în acest sens este, şi de această dată, Domnul Isus Hristos.
     O să spuneţi că aspectul acesta nu contează atât de mult înaintea lui Dumnezeu. Dar să ştiţi că nu este adevărat, contează foarte mult. Cine este caracterizat de nemulţumire, amărăciune şi atitudini ostile faţă de cei din jur arată clar că este condus ori de firea pământească (adică de carne) ori chiar de Satana. Şi, totuşi, nu aceştia sunt în cea mai rea stare. Într-o stare şi mai rea sunt cei ce, în aparenţă, sunt amabili şi zâmbitori dar care, în realitate sunt invidioşi sau chiar răi. Acesta este păcatul făţărniciei, păcat atât de condamnat de Domnul Isus şi de care le spunea uncenicilor Săi să se ferească. Aceştia vor să pară în faţa oamenilor că sunt una dar, de fapt, sunt cu totul altceva. Mierea le curge de pe buze şi otrava din suflet. Înţelegeţi de ce am spus că aceştia sunt într-o stare şi mai rea.
     Domnul Isus prefera să stea în prezenţa unor păcătoşi dar care erau sinceri decât în prezenţa unor oameni care pe dinafară arătau bine şi păreau a fi cei mai mari sfinţi din lume dar care, în interiorul lor, erau făţarnici (adică aveau gânduri ascunse) plini de egoism, invidie şi dragoste de sine. Aceştia par a fi născuţi din Dumnezeu dar, în realitate, sunt mult mai departe de El decât păcătoşii spre care arată cu degetul, spunând: „Doamne îţi mulţumesc că nu sunt ca păcătosul acesta!”
     Pericolul mare este că am putea fi chiar noi astfel de oameni.

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

Print Friendly
Ora Radio Unison -
Ora dumneavoastra -
* De ce apar decalaje de ora?
Sondaj

Sunt interesaţi liderii lumii de binele oamenilor sau nu?

Loading ... Loading ...
Promo
 

© 2020 RADIO UNISON ZALAU • Toate drepturile rezervate •