Barnevernet – Normalitate sau nebunie
Autor: Dan Bercian | Vizualizari: 2,008 | Trimite prietenilor din Yahoo Messenger
Poza din parcul Frogner     Sentimentul pe care îl am, şi nu doar eu, este că lucrurile au scăpat de sub control şi că au luat-o razna. Ce fel de lucruri şi în ce domeniu? Cred că în orice domeniu. Uitaţi-vă numai la criza imigranţilor. Dar, înainte de a merge mai departe, trebuie să fac o precizare: chiar dacă totul se degradează cu zi ce trece şi lucrurile par a fi scăpate de sub control, este doar controlul nostru omenesc. Ca oameni nu am dori ca unele lucruri să se întâmple, am vrea să le putem controla ca să ne putem proteja pe noi şi pe ai noştri. Dar nu putem face aceasta, suntem limitaţi. Însă când vorbim despre Dumnezeu trebuie să ştim sigur că Lui lucrurile niciodată nu Îi scapă de sub control şi că El niciodată nu a fost luat prin surprindere. Să avem acest lucru în minte ori de câte ori ni se pare că lucrurile o iau razna.
     Starea de normalitate aproape că a dispărut şi totul este întors pe dos. Legile sunt împotriva oamenilor; adevărul este călcat în picioare şi minciuna pusă la rang de cinste; copiii nu mai cresc aşa cum ar trebui să crească şi bătrânii nu mai mor aşa cum ar trebui să moară; familia nu mai este ceea ce ar trebui să fie; oamenii nu mai gândesc aşa cum ar trebui să gândească; relaţiile dintre oameni nu mai sunt aşa cum cei mai în vârstă ne-am obişnuit să fie; biserica nu mai este Biserică, etc. O să mă întrebaţi: dar cum ar trebui să fie? Care este standardul după care măsurăm? Răspunsul este simplu: avem două standarde. Primul şi cel mai important este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Fără el ne rostogolim pe panta abruptă a decăderii. Şi nu trebuie decât să ne uităm în urmă şi să observăm că orice om, orice familie, orice naţiune sau grup care s-au ţinut strâns de acest Cuvânt au avut parte de binecuvântări şi de bine. Şi toţi care nu au procedat aşa au ajuns rău, mai devreme sau mai târziu. Iar al doilea standard este bunul simţ. O să mă întrebaţi bunul simţ de când? De azi sau de ieri. Răspunsul este: de ieri, adică măcar cu 30-50 de ani în urmă. Pentru că de fapt de câteva decade nici nu mai există bun simţ şi societatea este caracterizată de ruşinea celor ce nu o înţeleg dar o fac.
     Dumnezeu a rânduit să trăim în această vreme. Uneori mai că îmi vine să mă revolt un pic şi
să-L întreb pe Domnul de ce nu a îngăduit să trăiesc ceva mai devreme, atunci când mai puteam vorbi de normal, dar îmi vin în fire şi ştiu că tot ceea ce face El este perfect şi desăvârşit. Îmi aduc aminte de omul care mereu se plângea din pricina crucii pe care o purta şi care i se părea mult prea grea pentru el. Dumnezeu, în marea Sa bunătate, i-a spus omului nemulţumit să meargă într-un un loc unde se aflau foarte multe cruci şi să-şi aleagă alta, care îi va plăcea. Omul s-a dus cu bucurie şi prima cruce care i-a sărit în ochi a fost una de aur. A luat-o repede în spate dar era să cadă sub greutatea ei. Apoi a văzut una din lemn, mai mică şi mai uşoară dar la purtat avea incovenientul că avea noduri care îi răneau trupul. A ales alta, şi alta, dar toate aveau un cusur. Până la urmă a găsit una care i se potrivea. A pus-o pe umăr şi a început să umble cu ea, se potrivea de minune, şi a alergat la Domnul şi i-a spus că pe aceasta o doreşte. Iar Domnul i-a răspuns că tocmai aceea era crucea pe care o purtase şi până atunci dar de care s-a plâns mereu. Aşa că să avem o inimă mulţumitoare şi să căutăm mai mult să fim plăcuţi Domnului în vremea în care El ne-a aşezat şi să facem tot ce putem şi ţine de noi pentru a rămâne în Dumnezeu, adică în starea de normalitate, şi să căutăm să fim de ajutor oamenilor care umblă fără de busolă.
     Între timp, dacă ne întristăm de lipsa normalităţii, să ne bucurăm şi mai mult de orice vedem că încă mai este măcar în limita bunului simţ, dacă nu chiar în normalul rânduielii sfinte aşezate de Dumnezeu. Aşa că o să vă relatez despre o bucurie de acest fel de care am avut parte cu câteva zile în urmă.
     Ştim cu toţii despre tragedia familiei Bodnariu, despre iraţionala stare de fapt din Norvegia, atunci când vorbim despre protecţia copilului. Abuzurile care se fac pe această direcţie în această ţară sfidează orice lipsă de bun simţ şi de normalitate. Să iei cinci copii de la o familie care i-a crescut bine şi frumos şi în care erau în pace şi se simţeau ocrotiţi şi iubiţi, pe motiv că s-a mai întâmplat să primească câte o palmă la fund, şi să-i încredinţezi unor străini, poate unor familii de homosexuali, spunând că aşa copiilor le va fi mai bine, este de-a dreptul nebunie. Şi totuşi zeci de mii de copii în Norvegia au avut parte de astfel de tratamente. Au fost luaţi de la părinţi şi încredinţaţi unor străini. Până aici autorităţile din Norvegia se laudă cu vigilenţa lor şi cu binele pe care îl fac acestor copii. Dar mai departe povestea este cenzurată. Pentru că mai departe încep adevăratele traume şi drame pentru aceşti copii, abuzurile adevărate asupra lor, şi faptul că unii dintre ei ajung la suicid pentru că nu mai rezistă. După logica autorităţilor din Norvegia un copil care primeşte o palmă la fund, cu scopul de a-l corecta atunci când greşeşte, este abuzat. Dar dacă cei ce primesc un astfel de copil spre adopţie îl abuzează apoi sexual (şi mai ales în familiile de homosexuali şansa să se întâmple aşa este aproape de 100%) aceasta este protecţie, sau cel puţin nu se mai vorbeşte despre aceasta…
     Din fericire trăim în România. Nu înseamnă că aici normalul este la el acasă, dar îl mai găsim din când în când. Şi acum să vă relatez de ce m-am bucurat în zilele trecute pentru că trăiesc în România (despre lucrurile care mă întristează în legătură cu anormalul din ţara noastră nu voi vorbi acum).
     Eram la supermarket (acum avem şi noi aşa ceva). Abia intrasem în magazin şi deodată aud gălăgie în faţa mea. Era vorba despre un băieţel de vreo cinci ani care făcea istericale şi urla în gura mare că vrea ceva, nu ştiu ce. Se afla împreună cu mama lui. Până ce am ajuns în dreptul lor mama a încercat să-i explice cum stau lucrurile, dar nu avea cui. Eram chiar lângă ei când am auzit-o pe mamă spunându-i copilului că dacă nu este cuminte domnul poliţist care era lângă ei (era vorba despre un angajat care se ocupă de securitatea magazinului) o să-l aresteze şi o să-l ducă la poliţie. Domnul „poliţist” privea scena cu îngăduinţă, nu prea era fioros şi poate de aceea nici copilul nu a prea fost impresionat de ameninţare şi a continuat să urle. Şi atunci s-a întâmplat minunea: ca un luptător de karate, brusc şi fără a putea anticipa aşa ceva, mama i-a tras domnului Goe două perechi de palme, scurt şi la obiect. Toată faza se întâmpla sub ochii mei. Copilul s-a liniştit ca prin minune şi acum strigătele au dispărut, rămânând numai binecuvântatele lacrimi şi suspine. Eu mă uitam la reacţiile celor din jur, pentru că eram mai mulţi în zona de conflict. Se părea că nimeni nu a considerat gestul mamei ieşit din comun iar „poliţistul” parcă nici nu a văzut nimic, îi venea să fluiere, iar mie şi mai tare. De uimire şi bucurie. Nimeni nu s-a impacientat, nimeni nu a scos telefonul mobil să sune la Protecţia Copilului, dimpotrivă toţi parcă îi spuneam mamei: „bravo cucoană, arde-l că merită; iar acasă treci la episodul doi, ca să nu se mai întâmple la fel şi cu altă ocazie.”
     Era în contextul scandalului din Norvegia şi imediat mi-a venit în minte tragedia familiei Bodnariu. Cu un ochi plângeam şi cu unul râdeam. Mă bucuram sincer şi pentru o vreme am uitat ce doream de la magazin. Îmi ziceam: „Doamne, mulţumesc că mai întâlnesc oameni normali; că mai văd o mamă care nu se sfieşte să-i aplice corecţie copilului său şi că nimeni dintre cei ce au asistat la scenă nu au pus mâna pe telefoane şi nu au sărit în capul mamei ca să o certe pentru atitudinea ei.”
     Vreau acum să fac o mărturisire publică, am mai spus dar numai în cercuri mai restrânse, şi să spun ceva despre copilăria mea. Nu am fost un copil rău, zic eu, dar năzdrăvan am fost. Şi am avut o copilărie foarte frumoasă. Am crescut la ţară şi am avut parte de părinţi care m-au iubit şi s-au îngrijit de toate nevoile mele şi ale fratelui meu, după posibilităţi şi după înţelegerea pe care au avut-o ca oameni simpli de la ţară. Tata avea serviciu iar mama se ocupa cu gospădăria şi agricultura. Problema era că eu trebuia să o ajut pe mama şi mai mult m-aş fi jucat. Aproape de noi se afla valea Agrijului şi tare mă tenta – fie pentru pescuit, fie pentru joacă şi scaldă. De cealaltă parte sunt dealurile pline cu păduri şi pomi fructiferi care constituiau o atracţie la fel de mare ca şi valea. De aceea intram în conflict cu mama de multe ori. Înţelegeţi, nu? Primeam câte o palmă, câte o bătăiţă, dar mare efect nu aveau. Sau, mai bine zis, preferam câte o bătaie de felul acesta în schimbul bucuriei de a face ce vreau eu, prin locurile atât de atrăgătoare şi dătătoare de mari satisfacţii sufleteşti. Dar se mai întâmpla (au fost două sau trei ocazii de acest fel în copilăria mea) că mama se sătura de neascultările mele şi îmi spunea: „Acum carul ţi s-a încărcat (asta însemna că am depăşit măsura neascultării), te spun la tatăl tău când vine acasă”. Şi aşa se şi întâmpla. Prima dată am fost foarte surprins de felul în care tata mi-a aplicat corecţia. Fundul meu semăna mai mult cu o zebră iar dungile erau roşii de la nuiaua de salcie, deosebit de elastică. Surpriză mare pentru mine. S-a mai întâmplat şi a doua oară şi atunci mi-am dat seama că nu este de joacă. Şi poate că şi a treia oară, pentru că tentaţiile copilăriei erau mari, dar apoi mi-a venit mintea la cap. Prostiile au încetat şi corecţiile în acest mod, la fel. Acum, la foarte mulţi ani de la acele evenimente, îmi aduc aminte că un predicator spunea că fundul copilului este locul ideal pentru corecţie. Nu are ce rău să se întâmple chiar dacă dosul se înroşeşete uneori de la nuia sau curea. Avea deplină dreptate. Şi să ştiţi că la noi în sat oamenii erau toţi normali. Copiii făceau năzbâtii iar părinţii ştiau să-şi folosească nuiaua şi cureaua. Şi tuturor, chiar şi copiilor, li se părea normal să fie aşa.
     De mai multe ori am stat şi am meditat la ce s-a întâmplat atunci şi m-am gândit cu bucurie că niciodată nu l-am urât pe tatăl meu pentru corecţiile de care mi-a făcut parte. Ştiam că părinţii mei mă iubesc şi îi iubeam şi eu. Înţeleptul Solomon, mult mai înţelept ca şi „înţelepţii” de astăzi pentru că înţelepciunea lui venea de la Dumnezeu, într-o stare de deplină normalitate, spunea:
Proverbe 13:24 „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată.”
Proverbe 23:13 „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri.14 Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor.”
Proverbe 26:3 „Biciul este pentru cal, frâul pentru măgar, şi nuiaua pentru spinarea nebunilor.”
Proverbe 29:15 „Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale.” Iar autorul epistolei către Evrei scria la rândul lui, vorbind despre disciplină:
5 „Aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. 6 Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” 7 Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? 8 Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. 9 Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?” (Evrei 12).
     Au mai trecut anii până când mintea mi-a venit complet la cap, aceasta s-a întâmplat atunci când L-am cunoscut pe Isus Hristos şi când mi-am predat viaţa în mâna Lui, dar dacă nu ar fi fost disciplina din familie multă ruşine aş fi făcut părinţilor mei. Şi ei nu mi-au distrus personalitatea pentru că şi azi mă mai lupt cu ea, adică cu sinele meu, cu dragostea de sine, cu părerea prea bună despre mine, cu voia mea.
     Tot Solomon, adică Dumnezeu prin pana lui, spunea că fiecare lucru îşi are vremea lui. Prin urmare şi nuiaua şi corecţia. Cine sunt atunci învăţătorii de astăzi, poliţiştii copiilor de astăzi (mai bine zis ai părinţilor), să vină şi să ne spună să facem altfel decât vrea Dumnezeu, altfel decât este spre binele tuturor? Ştim cine sunt. Sunt uneltele prin care Satana vrea să distrugă tot ceea ce este frumos şi bun şi nobil, orice stare de normalitate, şi să aducă haosul şi nenorocirea. Va fi prea târziu dar vom vedea (deja vedem) unde vor ajunge şi ce vor fi aceşti copiii crescuţi după noile directive ale partidului Comunist Mondial.
     Dumnezeu ne pedepseşte pentru că ne iubeşte. Un părinte bun, pentru că-şi iubeşte copilul, îl va pedepsi. Sigur că nu sunt de acord cu acei părinţi care, fără dragoste adevărată faţă de copiii lor şi tocmai pentru că ei, părinţii, mai demult au ieşit din sfera de normalitate care înseamnă voia lui Dumnezeu şi astfel au ajuns răi, egoişti, fără dragoste pentru cei din jur, doritori de a trăi numai în plăceri şi pofte, se poartă brutal şi fără milă faţă de copiii care îi împiedică de a trăi după bunul lor plac. De aceşti părinţi copiii trebuie păziţi dar cine mai păzeşte azi părinţii care îşi iubesc copiii şi vor să-i crească frumos şi să îi ducă în cer la Dumnezeu, de abuzurile făcute de autorităţile fără de Dumnezeu şi care sunt o unealtă de distrugere în mâna lui Satana?
     Vă îndemn la normalitate. Adică la Dumnezeu. Să căutăm faţa Lui şi să împlinim voia Lui şi să-i încurajăm şi pe alţii prin viaţa noastră, prin luările noastre de poziţie, prin fermitatea cu care să stăm de partea adevărului. Să trăim normalul în scurta vreme pe care Domnul o mai îngăduie peste omenire. Când nebunia va ajunge la culme, şi nu este mult până atunci, Domnul Isus va veni şi va pune capăt nebuniei şi anormalului. Cei mai mulţi vor suferi consecinţa vieţii de neasculatre de Dumnezeu şi vor arde în focul veşnic dar pentru cei ce i-au fost credincioşi lui Dumnezeu şi au umblat în ascultare de El se vor deschide zorii veşniciei trăită într-o stare de deplină normalitate, acolo unde Domn Absolut şi Rege va fi Hristos Isus şi unde voia Lui va fi bucuria şi desfătarea celor ce L-au iubit şi i-au fost credincioşi pe acest pământ.
     Nu vă lăsaţi duşi în rătăcire de nebunia care cuprinde lumea. Fiţi normali, după standardul lui Dumnezeu!

(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

Print Friendly
Ora Radio Unison -
Ora dumneavoastra -
* De ce apar decalaje de ora?
Sondaj

Ce consideri a fi mai periculos pentru un creştin?

Vedeti rezultatele

Loading ... Loading ...
Promo
 

© 2020 RADIO UNISON ZALAU • Toate drepturile rezervate •