::: RADIO UNISON ZALAU ::: » Editorial http://www.radiounison.ro Salveaza-ti sufletul Tue, 07 Feb 2012 06:14:11 +0000 http://wordpress.org/?v=2.8.4 en hourly 1 Chrislam. O nouă religie a toleranţei http://www.radiounison.ro/editorial/chrislam-o-noua-religie-a-tolerantei.html http://www.radiounison.ro/editorial/chrislam-o-noua-religie-a-tolerantei.html#comments Fri, 03 Feb 2012 09:26:28 +0000 Dan Bercian http://www.radiounison.ro/?p=7326 Chrislam. O nouă religie a toleranţei Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor Chrislam          Nu este nou dar pentru unii dintre noi s-ar putea să fie. Evenimentele se desfăşoară cu atât de mare viteză încât, uneori, rămânem fără cuvinte. Mă gândesc la cartea “Efectele televiziunii asupra minţii umane” şi la felul în care televizorul acţionează asupra minţii noastre. Imaginile se desfăşoară într-o succesiune atât de rapidă, încât cei ce stau şi privesc nu le mai pot analiza, şi dacă pentru o vreme, încearcă să fie critici, după un timp demobilizează şi primesc tot fără a mai discerne, acceptând ceea ce primesc ca bun. Aşa este şi în lumea în care trăim. Totul se desfăşoară cu o aşa viteză încât, dacă nu ne oprim din alergarea noastră să analizăm bine ce se întâmplă, suntem în pericolul de a nu mai putea aprecia lucrurile corect şi de a nu mai avea discernământ. De aceea lucruri care, în urmă cu doar douăzeci de ani ne-ar fi şocat, azi le vedem ca normale. Presiunea care se face asupra noastră prin mass media este enormă şi nu este de mirare că multe paradigme se schimbă în acest veac nou în care trăim.
          Vorbim despre credinţă pentru că de aceasta suntem interesaţi. Ceea ce credem ne va configura existenţa pe acest pământ şi veşnicia aşa că nu putem trata acest aspect cu superficialitate.
          Creştinismul a fost bine definit ca învăţătură şi doctrină încă cu două mii de ani în urmă şi de atunci nu trebuie să ne aşteptăm la nimic nou. Evanghelia mântuirii numai prin credinţa în Isus Hristos a răsunat de atunci şi s-a întins pe toată faţa pământului. Apostolii Domnului Isus au împrăştiat această învăţătură şi, ascultând de porunca Lui, au dus Evanghelia până la marginile pământului.
          Apostolul Pavel, scriindu-le credincioşilor din Galatia, stabilea încă de atunci un aspect deosebit de important. El a spus că nu poate fi o altă Evanghelie decât Evanghelia propovăduită de el şi pe care a primit-o de la Duhul Sfânt. Era Evanghelia pe care a propovăduit-o şi Domnul Isus şi ceilalţi apostoli. În esenţă ea spune că omul este păcătos şi că mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu va veni peste toţi care trăiesc în păcat, dar că Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, a oferit o şansă tuturor pentru a fi mântuiţi. Domnul Isus Hristos a murit pentru păcatele întregii omeniri şi le-a luat asupra Lui iar Dumnezeu Tatăl a lovit în El, din cauza păcatului nostru. Acum oricine crede în Isus Hristos este considerat de Tatăl curat şi drept înaintea Lui, pentru că păcatul din viaţa lui a fost plătit de Isus Hristos. Este mântuirea prin credinţă de care vorbeşte Noul Testament.
          Nu este mântuire în afara credinţei în Isus Hristos pentru că omul, oricât s-ar strădui, nu poate trăi în sfinţenie. Doar cei curăţiţi de păcat prin Hristos primesc apoi o natură nouă, din Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, ca să trăiască o viaţă sfântă şi plăcută înaintea lui Dumnezeu.
          Evanghelia mai spune că Domnul Isus Hristos nu a fost un simplu om ci El era, şi este, chiar Dumnezeu. El a afirmat despre Sine că este una cu Tatăl şi cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl. Deci Dumnezeu Însuşi s-a dat ca jertfă pentru ca noi, cei ce credem în jertfa Lui, să trăim. A plătit El preţul păcatului în locul notru.
          Foarte pe scurt aceasta este Evanghelia. Nu detaliem pentru că nu acesta este scopul nostru astăzi.
          Şi Domnul Isus Hristos şi apostolii apoi au afirmat cu tărie că în afara Lui nu este mântuire. Şi am fost avertizaţi că vor veni proroci, apostoli şi mesia mincinoşi care vor căuta să ducă poporul în rătăcire.
          De două mii de ani creştinii au afirmat cu tărie Evanghelia şi au susţinut cu îndârjire şi curaj adevărul ei, mărturisind uneori chiar cu preţul vieţii lor că mântuirea este doar prin Isus Hristos şi că Domnul Isus Hristos a fost şi este Dumnezeu.
          Aşa cum spuneam, Pavel le scrie credincioşilor din Galatia şi îi avertizează în legătură cu cei ce ar aduce o altă evanghelie. Problema era atât de importantă încât Pavel scrie la Galateni capitolul 1:
6 “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie.
7 Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.
8 Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!
9 Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!”
          Evanghelia este că Isus Hristos este Dumnezeu şi mântuirea se primeşte doar prin credinţa în El, în jertfa Lui.
          Aşa cum spuneam de două mii de ani creştinii s-au ţinut de acest adevăr şi l-au propovăduit cu preţul vieţii lor. Dar vremurile acelea au trecut.
          Nu ştim exact când au început lucrurile să se schimbe dar ceva s-a întâmplat în anul 1964 atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a înfiinţat “Oficiul Sfântului Scaun” pentru necreştini. Au fost mai mulţi paşi pentru aducerea laolaltă a tuturor credinţelor dar un alt moment important a fost anul 1986 când, la Assisi, a avut loc o “Întâlnire a religiilor pentru pacea lumii”. Au luat parte la această întâlnire creştini din toate confesiunile alături de budişti, musulmani, băştinaşi din Africa, zoroastrieni, evrei, vrăjitori şi şamani, indieni nord americani, etc.
          De atunci mişcarea ecumenică mondială care încearcă să-i adunne împreună pe toţi, militând pentru pace şi bună înţelegere, a crescut considerabil şi s-a întărit.
          Credincioşii protestanţi şi neo-protestanţi au privit spre această mişcare cu mirare recunoscând că vremurile de final sunt aproape şi că apostazia a început să lucreze cu putere, dar nu s-au gândit că şi între ei apostazia lucrează deja.
          Suntem în anul de graţie 2012 dar deja de câţiva ani a pornit în SUA o mişcare religioasă care se intitulează “CRISLAM”. Bănuiesc că numele mişcării vine de la cuvintele în limba engleză “christian” şi “islam”. Este o nouă mişcare religioasă care aduce împreună cele două credinţe majore de pe planeta noastră: creştinismul şi islamul. Am o listă cu 71 de biserici “creştine” din SUA, de diferite confesiuni, care au acceptat această schimbare şi care, în cadrul serviciilor religioase pe care le oficiază, pun alături Biblia şi Coranul iar slujbele se fac împreună de către prelaţi creştini sau musulmani.
          Există deja o mişcare care militează în acest sens, mişcare care se numeşte “Faith Shared” (Credinţa împărtăşită). Ei spun că din cauza violenţelor izbucnite în ultimii ani în America între creştini şi musulmani, violenţă care a dus la ură şi intoleranţă, americanii sunt în pericolul de a pierde din vedere lucrurile care au stat la baza societăţii americane: toleranţa şi libertatea. Aşa că îşi propun dezvoltarea unui climat mutual de înţelegere şi respect reciproc între creştini şi musulmani. Iar apariţia acestor noi biserici este un rod al noii toleranţe.
          Stăm să ne gândim dacă cei ce susţin că atentatele din Septembrie 2001 din New York au fost premeditate şi aranjate cu bună ştiinţă, şi nu de musulmani, nu ar putea avea dreptate. Cert este că de atunci multe lucruri s-au schimbat.
          Deşi motivul prezentat de iniţiatorii noii mişcări pare unul nobil nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi. “Iadul este pavat cu intenţii bune”.
          Creştinii adevăraţi nu au avut nici o problemă de-a lungul a două mii de ani să-i iubească pe cei ce nu doar că au gândit altfel decât ei dar chiar şi pe duşmanii lor, pe cei ce i-au persecutat. Creştinii au cunoscut tot timpul ce înseamnă toleranţa. Adevăraţii creştini niciodată nu au forţat pe alţii să creadă ca ei. Ei pur şi simplu au predicat Evanghelia şi i-au lăsat pe oameni să aleagă dacă cred sau nu. Falsul creştinism s-a impus şi cu sabia, este adevărat, dar aceasta nu dovedeşte decât că cei ce se considerau creştini se înşelau singuri. Aşa că ideea că trebuie să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem şi să facem aceasta chiar închinându-ne împreună, în biserici, arătând în felul acesta respect şi toleranţă pentru ceilalţi, este un gând viclean şi perfid. Pentru că, dacă facem aşa, nu ne arătăm dragostea faţă de ei ci faţă de noi, care nu mai vrem să suferim nebunia propovăduirii crucii şi care vrem pacea cu preţul compromisului. Tot în Epistola către Galateni apostolul Pavel scria: “Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.” Şi nu ne arătăm nici dragostea faţă de Dumnezeu pentru că, de fapt, noi Îl jignim pe Dumnezeu spunând că Jertfa Lui nu a fost de mare preţ, se putea şi fără ea. Şi cei ce procedează în acest fel cad sub incidenţa blestemului rostit de Pavel în epistola către Galateni, atunci când spune că dacă cineva aduce şi primeşte o altă Evanghelie să fie anatema.
          Cu tot respectul pentru orice om care are dreptul să creadă tot ce vrea, un creştin adevărat nu poate spune decât că Coranul este o altă evanghelie, alta decât Evanghelia lui Isus Hristos. Şi o să explic de ce.
          Pentru musulmani Isus (Işa), chiar dacă este pomenit de multe ori în Coran, nu este decât un proroc, mare şi înţelept, dar nicidecum la nivelul lui Mohamed, care este (potrivit islamului) ultimul şi cel mai mare proroc. Şi apoi Isus, Işa al lor, nu este decât un om, nu Dumnezeu. În Coran există un pasaj în care Isus (Işa) ajunge înaintea Tatălui din cer şi Tatăl Îl laudă pentru că el le-a spus oamenilor că nu este decât un om, nicidecum Dumnezeu. Iată citatul din Coran, citat care se află în Sura 5, pasajele 116-117:
          “Şi dacă va zice Dumnezeu: “O. Isuse, fiul Mariei, zis-ai cândva oamenilor: Luaţi-mă pe mine şi pe maica mea ca doi Dumnezei afară de Dumnezeu!” El va zice: “Mărire ţie, nu mi se cuvine să zic ceva ce nu este adevărat; de-aş fi zis-o, ai şti-o, Tu doar ştii ce este în sufletul meu, eu însă nu ştiu ce este în sufletul tău; în adevăr Tu ştii cele ascunse. Nimic nu le-am zis lor, afară de ceea ce mi-ai poruncit, adică: “Serviţi lui Dumnezeu, Domnului meu şi Domnului nostru!”
          Sunt multe pasaje în Coran care afirmă clar că Isus Hristos nu este Dumnezeu. Iată doar două:
Sura 9, pasajul 30: “Evreii au spus:”Uzair este fiul lui Dumnezeu!” Creştinii au spus:”Cristos este fiul lui Dumnezeu!” Aceasta este vorba din gura lor şi ei repetă vorba celor care tăgăduiau odinioară.
Să-i bată Dumnezeu! Cum de se întorc!”. (31) Ei i-au luat pe preoţii şi pe călugării lor, precum şi pe Hristos, fiul Mariei, ca Domni în locul lui Dumnezeu”.
Sura 4, pasajul 171: “O, voi cei cu scriptura, nu treceţi hotarele credinţei voastre şi nu vorbiţi despre Dumnezeu alta decât numai adevărul. Într-adevăr, Mesia Isus, fiul Mariei, este un trimis al lui Dumnezeu şi cuvântul Său pe care l-a pus în Maria, duhul său. Credeţi în Dumnezeu şi în trimisul său şi nu spuneţi nimic despre treime, opriţi-vă de la asta şi va fi mai bine pentru noi. Dumnezeu e doar un unic Dumnezeu. Mărire Lui! El să aibă un fiu? A lui este ceea ce e în ceruri şi pe pământ, căci Dumnezeu este îndeajuns. Mesia nu este aşa de semeţ, ca să nu fie servul lui Dumnezeu, nici chiar îngerii, care sunt (aşa de) aproape (de Dumnezeu)”.
Despre moartea Domnului Isus se afirmă în Sura 4, pasajul 157: “după cum am mai spus: “Da, noi l-am ucis pe Hristos, Isus, fiul Mariei, trimisul lui Dumnezeu.” Ei însă nici nu l-au ucis, nici nu l-au răstignit, ci numai li s-a părut aşa. Cei care nu se înţeleg asupra lui sunt în îndoială, căci ei nu au nici o ştiinţă anume şi nu urmează decât o nălucire, fiindcă ei de bună seamă nu l-au ucis.”
          Evanghelia creştinilor afirmă cu totul altceva despre Domnul Isus şi moartea Lui. 2 Corinteni 5 cu 15: “Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.”
          Rămân surprins văzând ce motive puerile, fără de nici o consistenţă teologică şi doctrinară, folosesc iniţiatorii noii mişcări religioase atunci când caută să-şi impună punctul de vedere. Ei spun că între musulmani şi creştini sunt multe puncte comune, găsite atât în Scripturi cât şi în Coran. Unul dintre elementele comune ar fi tocmai faptul că Isus (Işa) este menţionat în ambele scrieri sfinte. Dar argumentul acesta cade din capul locului pentru că în cele două scrieri nu este vorba despre acelaşi Isus. Dacă Isus nu este Dumnezeu este doar un nume şi nimic altceva.
          Când Domnul Isus era pe pământ tocmai acest lucru l-a urmărit prin tot ceea ce a făcut: ca oamenii să-L recunoască ca Dumnezeu! Nu învăţătorul, nu proorocul, ci Dumnezeu. Şi de două mii de ani duşmanii Lui tocmai aici lovesc: în dumnezeirea Lui. Pentru că dacă Isus nu a fost Mesia, Dumnezeu, jertfa Lui nu are nici o valabilitate. Atunci avem, într-adevăr, nevoie şi de alţi mijlocitori. Şi nu este nici o mirare că Mohamed este mai mare ca Isus.
          Citind pasajele din Coran m-am gândit că, într-un fel, Mohamed avea dreptate să fie supărat pe ceea ce vedea în creştinătate, deja în anii 570-632 d. Cr., anii între care a trăit. Creştinismul a ajuns să se închine şi la altceva decât la Dumnezeu. Cultul sfinţilor şi al Mariei era deja cunoscut şi Mohamed acuza creştinismul, pe bună dreptate, de idolatrie. Problema a fost că L-a aşezat şi pe Domnul Isus Hristos în rândul acestor sfinţi. Din nefericire azi, într-un mare procent din ceea ce se numeşte creştinism, este mai rău ca şi în anii 600 după Hristos în ce priveşte idolatria. Şi când cineva din afară spune creştinism şi idolatrie priveşte nu spre cei ce nu practica idolatria ci spre cei ce o practică. Şi pune tot creştinismul în aceeaşi oală.
          Dar întorcându-ne la cei ce au hotărât să facă această alianţă creştinism-islam nu pot să nu mă întreb: Cum este posibil aşa ceva? Şi ca un răspuns îmi vine în minte Romani 1cu 28 unde scrie: “Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.”
          Nu m-am mirat prea tare să aflu, informându-mă despre acest subiect, că unul dintre promotorii şi susţinătorii mişcării “Faith Shared” (deşi nu recunoaşte acest lucru) este nimeni altul decât foarte cunoscutul pastor american Rick Warren, iniţiatorul bisericilor “driven purpose”, “biserica condusă de scopuri” după cum este cunoscută în România.
          Rick Warren a participat, în Iulie 2009, la “Convenţia anuală a Societăţii Islamice din America de Nord”, unde a fost invitat să vorbească. În discursul lui el a spus: “Înainte ca să ne strângem mâinile, ca răspuns la invitaţia voastră, cerem milă şi iertare din partea Celui Plin de Milă şi de la comunitatea musulmană de pe întreg pământul”. El a mai spus că musulmanii şi creştinii trebuie să lucreze împreună pentru a combate stereotipurile, pentru a promova pacea şi liberatea şi pentru a rezolva problemele globale (parcă sunt cuvintele copiate la indigo ale Papei Ioan Paul al II-lea. Să fie coincidenţă?). Creştinii şi musulmanii sunt parteneri de credinţă, parteneri de suflet şi parteneri de lucru!
          Oare unul dintre stereotipurile la care face referinţă Warren nu este tocmai acesta: că Isus Hristos este singura cale către Dumnezeu şi că mântuirea este doar prin EL?
          Rick Warren a fost pastorul invitat să rostească rugăciunea la festivitatea de investire a actualului preşedinte american Barack Obama. În rugăciunea lui, atunci când a invocat numele lui Isus el a făcut-o rostind şi numele lui Işa (Isus în Coran).
          Pentru Warren a fost mare supărare atunci când unii creştini s-au sesizat şi l-au întrebat dacă el sprijină islamul. În răspunsul pe care l-a dat a folosit Proverbe 14 cu 15: “Omul lesne crezător crede orice vorbă, dar omul chibzuit ia seama bine cum merge.” În engleză traducerea folosită este: “Doar un prost crede tot ce aude”.
          S-a supărat pe cei ce au avut curajul să-l chestioneze în legătură cu acest subiect şi a spus că ar fi trebuit, aşa cum a învăţat Domnul Isus Hristos, ca cei ce au avut dubii să meargă mai întâi la el şi să-l întrebe ce a gândit şi ce gândeşte şi atunci ar fi aflat că Warren este de fapt un creştin serios şi că el, viaţa lui, slujirea lui, sunt zidite pe adevărul că Isus este singura cale şi Biblia este singura autoritate adevărată.
          Warren face aici o greşeală de interpretare a Scripturii şi mă mir că nu o vede. La Matei 18 cu 15 scrie: “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău.” În gestul pe care Warren l-a făcut el nu a greşit faţă de un om şi nimeni nu este obligat să-l tragă pe acesta de mânecă şi să-i spună că a greşit, în privat. Dacă o face totuşi, foarte bine. Dar Warren este un om public şi un mare lider religios şi dacă acceptă aceasta trebuie să accepte şi critica din partea celor ce constată anumite derapaje în viaţa lui. Dacă public a greşit public să se şi aştepte să fie mustrat. El îşi permite lucruri care să-i scandalizezee pe credincioşi dar nu vrea să fie tras la răspundere. El îşi permite să aibă legături care ies din contextul Scripturii şi face tot ce vrea dar are pretenţia de la noi să înţelegem altceva decât se înţelege. Să-l scuzăm din capul locului pentru că se numeşte Warren şi nu poate greşi.
          Mai spune Warren, căutând să se justifice, că şi-a pettrecut mult timp încercând să se apropie de grupurile necreştine. Pentru că nu-i poţi câştiga la Cristos pe duşmani numai pe prieteni. Chiar aşa să fie?
          Primul rod al lui Isus a fost un tâlhar. Apoi sutaşul roman care a condus răstignirea Lui a recunoscut că El este Dumnezeu. Apostolul Pavel a fost cel mai mare duşman al lui Hristos şi a fost câştigat pentru Împărăţie şi exemplele ar putea continua. Dumnezeu pe duşmanii Lui a venit să-i mântuiască. Pentru că toţi am păcătuit şi eram lipsiţi de slava lui Dumnezeu, toţi am fost duşmanii Lui! Şi a făcut aceasta dându-ne adevărata Evanghelie şi vorbindu-ne despre nebunia propovăduirii crucii! Adică Dumnezeu Însuşi moare pentru om!… Sigur că este greu de înţeles.
          Warren vorbeşte despre dragostea faţă de duşmani dar unde este dragostea lui faţă de Dumnezeu? Cum poţi asculta de El încălcând poruncile Lui? Cum pot sta împreună lumina şi întunericul? Spune el că “este un nonsens să crezi că trebuie să-ţi compromiţi credinţa sau să renunţi la convingerile tale arătându-i (musulmanului) dragoste sau să-l tratezi cu demnitate”.
          Ce înseamnă să-l tratezi cu demnitate? Să susţii un neadevăr? Şi pentru cât timp? Isus a fost numit prieten al păcătoşilor, şi acesta este un argument al lui Warren, dar Isus niciodată nu le-a spus păcătoşilor ceea ce au dorit ei să audă ci doar adevărul care i-a scandalizat.
          Ce face Warren este mai dureros decât ceea ce face un “intolerant” care susţine adevărul Evangheliei cu preţul vieţii. Dacă este adevărat ceea ce spune el atunci raţionamentul lui este următorul: “Musulmanii sunt nişte rătăciţi şi Coranul o minciună. Dar eu le zâmbesc frumos şi mă dau după ei, citesc şi din Coran şi din Biblie, vorbesc şi despre Mohamed şi despre Isus şi poate va veni vremea când îşi vor da seama că greşesc şi se vor trezi la realitate” . Oare ce cred musulmanii faţă de un astfel de om? Îl pot vedea ca un prieten?
          Cine este un prieten adevărat? Cel ce îţi spune adevărul sau cel care te lasă să crezi o minciună?
          Stau şi mă gândesc unde am ajuns. Aşa cum spuneam, până în urmă cu douăzeci-treizeci de ani în creştinismul evanghelic nimeni nu-şi imagina aşa ceva. Creştinii evanghelici s-au detaşat chiar de alţi creştini care s-au îndepărtat de Scripturi şi au acceptat şi alte învăţături, învăţături care intră în contradicţie cu Scriptura. Pentru creştinii evanghelici era inimaginabil să stai în părtăşie cu cei ce se închinau şi la altceva decât la Domnul Isus Hristos. Pentru această credinţă şi convingere puternică mulţi şi-au dat viaţa. Aceasta nu înseamnă că nu i-au iubit pe ceilalţi.
          Dar să faci slujbe în comun cu cei ce spun că Mohamed este superior lui Isus Hristos şi să pui Coranul (care afirmă că Isus Hristos a fost doar un om) alături de Scriptură, susţinând că faci aceasta din dragoste pentru oameni şi pentru mântuirea lor, este culmea înşelării şi apostaziei. Este renunţarea la Evanghelie şi este anatema, despărţirea de Dumnezeu pentru veşnicie. Şi noi am ajuns să trăim în aceste vremuri iar unii dintre noi să spună că este bine aşa.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/chrislam-o-noua-religie-a-tolerantei.html/feed 0 Lupta pentru Adevăr http://www.radiounison.ro/editorial/lupta-pentru-adevar.html http://www.radiounison.ro/editorial/lupta-pentru-adevar.html#comments Fri, 27 Jan 2012 09:05:45 +0000 Dan Bercian http://www.radiounison.ro/?p=7314 Lupta pentru Adevăr Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor adevar sau minciuna          Dacă le povesteşti adolescenţilor de azi cum era viaţa în urmă cu peste douăzeci şi unu de ani, în timpul regimului comunist, unii te vor privi cu suspiciune şi nu vor crede. Li se pare greu să accepte că atunci magazinele erau goale, că la televizor se dădeau doar două ore de program pe zi, că nu aveai voie să spui ceva rău de cei ce conduceau ţara sau că, dacă criticai regimul, puteai ajunge la închisoare şi poate chiar să-ţi pierzi viaţa, că iarna era frig în apartamente şi că pîinea şi laptele se dădeau pe cartelă.
          Am văzut recent un film în care realizatorul îi întreba pe cei intervievaţi ce ştiu despre Hitler şi holocaust. Majoritatea nu ştiau nimic iar unii spuneau ca Hitler a făcu bine şi holocaustul a fost bun. Şi exemplele ar putea continua.
          În urmă cu circa 200 de ani un pictor spaniol, Francisco Goya, a făcut o afirmaţie-avertisment care a rămas celebră. El spunea: “Somnul raţiunii naşte monştri”. Este adevărat.
          Întorcându-ne spre istoria biblică găsim că Dumnezeu cerea poporului Său ca acesta să aducă mereu aminte copiilor din popor cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru ei. Le era poruncit de Dumnezeu evreilor să ţină zile şi sărbători şi să facă altare pentru ca, peste ani, părinţii să aibă motive să le vorbească copiilor lor despre Dumnezeu. Aceasta era o sarcină veşnică pentru părinţi. (Exod 12, Iosua 4, etc.). Dacă nu vor proceda aşa pericolul era ca Dumnezeu să nu mai fie cunoscut de copiii lor şi aceasta era cea mai mare nenorocire care s-ar fi putut întâmpla în popor!
          Din nefericire poporul, părinţii, nu au ascultat de Dumnezeuu şi copii lor au uitat de El , ajungând astfel sub pedeapsa şi mânia Lui.
          Se constată azi un recul al creştinismului autentic, mai puţin al celui instituţionalizat, deşi şi acesta este pe o pantă descendentă. Mulţi se întreabă de ce? Unul dintre răspunsuri se găseşte în atitudinea părinţilor creştini care au abdicat de la responsabilitatea pe care o aveau de a vorbi copiilor lor despre Dumnezeu şi apoi de a trăi cu pasiune pentru Dumnezeu, dovedind că ceea ce spun este adevărat. Reculul a fost mai mic în cazul creştinismului instituţionalizat pentru că în acest caz ritualul şi tradiţia religioasă a reuşit să îi ţină pe oameni, într-o anumită măsură, legaţi de sistem. Oamenii nu ştiu despre Dumnezeu dar ştiu că aşa este obiceiul la ei. Fac lucruri şi un ritual pe care nu le înţeleg dar le fac pentru că aşa este obiceiul în locul respectiv. Evident că aceasta nu este creştinism.
          Tot în timpul regimului de tristă aducere aminte, comunismul, se ştie că una dintre metodele prin care reprezentanţii acestui regim căutau să schimbe felul de a gândi al opozanţilor lor era prin propaganda ideologică care se făcea cu insistenţă. Prin toate mijloacele existente se propovăduia doctrina stricată a regimului comunist. Oamenii au ajuns să îşi renege familia, prietenii, credinţa, convingerile lor personale. Ideologia de partid a nivelat totul, ca un tăvălug, şi consecinţele le vedem azi. Un popor care nu a mai ştiut ce crede, în ce crede, atunci când a fost eliberat de sub robia comunismului s-a trezit dintr-o dată în faţa unui mare necunoscut. Nu mai avea un sistem de valori, nu mai ştia ce să creadă şi a căzut în capcana întinsă de mijloacele mass-media care au înflorit peste noapte şi care s-au transformat în noul opresor al poporului, poate mai rău decât comunismul, deoarece dacă comunismul era privit ca rău, acest nou sistem era privit ca eliberator, deci bun, şi oamenii au primit totul, fără rezerve. Dezastrul moral în care a ajuns naţiunea română cred că se datorează, în foarte mare parte, acestui lucru. Şi faptul că instituţia oficială a Bisericii are cea mai mare credibilitate dintre toate instituţiile îmi dă dreptate să spun că creştinismul instituţionalizat poate merge foarte bine alături de imoralitate şi desfrâu, făcând casă bună cu acestea.
          Gândul pe care îl împărtăşesc azi a venit de la o invitaţie pe care am primit-o din parte unei asociaţii de a sprijini prin postul de radio instituţia căsătoriei. Ni se propunea să iniţiem emisiuni şi dezbateri pro-familie şi să facem tot ceea ce putem pentru a prezenta căsătoria în termenii în care a fost înţeleasă în toată istoria omenirii, până cu câţiva ani în urmă, când totul s-a schimbat. Suntem pentru astfel de acţiuni şi le sprijinim, aşa cum le-am sprijinit şi până acum.
          Dacă, pe de o parte, m-am bucurat pentru iniţiative de felul acesta, pe de altă parte m-am întristat, gândindu-mă unde am ajuns.
          Am ajuns în situaţia în care să facem reclamă unui lucru care este normal şi firesc şi logic, dictat de bunul simţ cel puţin, dacă nu de frica lui Dumnezeu. În mijlocul unui popor numit creştin am ajuns ca să fie nevoie să prezentăm căsătoria ca un fapt normal şi să le spunem “creştinilor” că un bărbat este bine să se căsătorească cu o femeie şi să întemeieze o familie. Să le spunem că nu este potrivit ca un bărbat să se căsătorească cu un alt bărbat sau o femeie cu o altă femeie, sau că un bărbat cu o femeie nu este bine, nu este după voia lui Dumnezeu, să trăiască împreună fără a fi căsătoriţi! Este ca şi cum i-ai spune copilului: “Nu este bine să umbli cu degetele în priză, nu este bine să mănânci mâncarea pisicilor sau a câinilor, nu este bine să umbli vara în palton şi iarna în pantaloni scurţi”. Dacă am vedea copiii procedând în felul acesta i-am duce la doctor, la psihiatru. Dar dacă vedem adulţi comportându-se aşa cum se comportă atunci când este vorba despre căsătorie, nu mai reacţionăm în nici un fel. Pentru că aşa am fost învăţaţi.
          Să ştiţi că este foarte posibil ca în viitor să vedeţi oameni umblând pe stradă iarna în pantaloni scurţi şi să nu vă miraţi prea tare. Aşa suntem învăţaţi. Deja se şi întâmplă acest lucru. Am văzut pe internet un filmuleţ al unei agenţii de ştiri din care am aflat că nu ştiu ce organizaţie şi-a propus, de cîţiva ani, o acţiune care pare foarte ciudată şi care, cu câţiva ani în urmă, era de domeniul incredibilului. Această organizaţie îi cheamă pe oamenii din lumea întreagă ca într-o anumită zi, şi acţiunea se petrece iarna, să meargă pe stradă, la serviciu, în mijloacele de transport în comun, în lenjerie intimă. Şi ştiţi care este minunea? Nu puţini au dat curs acestei invitaţii. Au numit-o “Ziua fără pantaloni”.
          Dar nu acesta este cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Au devenit foarte obişnuite protestele în plină stradă, cu o participare numeroasă, în care protestatarii sunt complet dezbrăcaţi! Fie bărbaţi fie femei.
          Aşa că nu mai este nicio mirare că instituţia căsătoriei nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Mirarea este totuşi că în România, cea declarată creştină, s-a ajuns aici. Este un mare paradox: Circa 90% din cetăţenii ţării se cred creştini şi le place să se declare aşa, dar aceiaşi “creştini”, majoritatea dintre ei, sunt de acord cu divorţul sau cu trăirea în concubinaj!
          Mă întreb: ce face Biserica? Ea pare mulţumită cu faptul că credincioşii apreciază instituţia bisericii şi au încredere în ea. Dar la ce folos când poruncile lui Dumnezeu sunt călcate flagrant în picioare şi nimeni nu ia atitudine? Ajută atunci biserica sau încurcă?
          Am citit un articol într-un ziar că, după circa zece zile de proteste în România, Biserica Ortodoxă, care a tăcut până acum în privinţa revoltelor, a ieşit la rampă şi a dat un comunicat. Un comunicat pe care l-am citit şi care m-a întristat peste măsură. Chiar dacă, în treacăt, se aminteşte despre criza morală prin care trece România, accentul cade pe problemele sociale, probleme pe care biserica se vede nevoită să le abordeze şi să le soluţioneze şi “îndeamnă la solidaritate faţă de cei ce suferă din cauza nedreptăţilor sociale, a sărăciei şi neajutorării”.
          Mă doare pentru că nu aceasta ar trebui să fie problema numărul 1 a Bisericii. Biserica nu se îngrijeşte de bunăstarea materială a poporului ci de bunăstarea lui spirituală. Mântuitorul Isus Hristos spunea că dacă avem ce mânca şi ce îmbrăca ne va fi de ajuns. Azi nu ne mai ajunge. Tot El spunea să căutăm mai întâi Împărăţia Lui şi neprihănirea şi celelalte lucruri (mâncarea şi îmbrăcămintea) ne vor fi date pe deasupra.
          Biserica ar trebui să spună hotărât aceste lucruri oamenilor dar nu le poate spune din cauza corupţiei din mijlocul ei. Şi atunci o dă pe probleme sociale ca să mai cîştige un capital în vremuri de criză.
Biserica ar trebui să spună hotărât că situaţia dramatică în care se află poporul român este pentru că ne jucăm de-a Dumnezeu şi de-a credinţa. Pentru că, dacă încălcăm legile lui Dumnezeu şi Îl sfidăm prin viaţa noastră, nu ne putem aştepta la fericirie, la pace şi la bunăstare. Ar trebui să se uite în urmă în istoria poporului lui Dumnezeu şi să vadă că atunci când poporul Lui s-a îndepărtat de El şi a trăit în nelegiuire, aşa cum trăieşte azi poporul român “creştin”, Dumnezeu i-a dat robi şi i-a trecut prin sabie şi foc şi au ajuns să-şi mănânce propriii copii! Asta ar trebui să facă Biserica.
          Aşa cum duşmanii lui Dumnezeu caută pe toate căile să strâmbe şi să sucească adevărul Lui şi să propovăduiască minciuni, mai mult ar trebui Biserica să ţină sus adevărul lui Dumnezeu şi să nu facă nici un compromis de la el. La aceasta este chemată Biserica, nu să se îngrijască de confortul material al credincioşilor. Domnul Isus Hristos a fost pe pământ, în mijlocul poporului evreu, într-o vreme de mare şi cruntă stăpânire. Romanii îi aşezau pe evrei pe cruci de-a lungul drumurilor pentru orice abatere de la legea romană. Birurile erau mari şi nu era uşor să fii evreu în propria ta ţară. Cu toate acestea Domnul Isus nu a vorbit niciodată (!) de bunăstare materială, nici măcar de libertate, aşa cum s-ar fi aşteptat mulţi din popor şi chiar şi Iuda care l-a trădat, ci a vorbit mereu despre robia spirituală a păcatului în care se afla poporul şi despre sărăcia lor spirituală! Cu acestea Domnul Isus nu a fost de acord şi pe acestea le-a dorit eradicate. El nu a venit să facă programe sociale ci a venit să facă reforme morale, să îi îndemne pe oameni spre pocăinţă. Le spunea celor ce vor crede în El că vor avea de suferit, vor fi nedreptăţiţi, li se vor lua averile, chiar cei din casele lor se vor întoarce împotriva lor, vor fi daţi chiar la moarte (acesta era programul Lui social!), dar ei să se bucure şi să nu se îngrijoreze pentru-că, dacă ascultă de Dumnezeu şi fac voia Lui, numele lor sunt scrise în Cartea vieţii. Le spunea că dacă ochiul lor sau mâna lor sau piciorul lor îi îndeamnă spre păcat mai bine să le taie şi să fie mutilaţi pe pământul acesta dar să poată intra în cer. Cât de diferit este aceasta de progrmul de azi al bisericii!
          Apostolul Pavel mereu le aducea credincioşilor aminte de lucrurile care ţin de viaţa lor spirituală şi spunea, aşa ca şi alţi apostoli, că de acestea este el preocupat şi că va avea grijă ca învăţăturile lui să rămână şi după ce el va muri. Spunea că repetă unele lucruri şi insistă asupra lor pentru-că credincioşii au nevoie de aceasta. Programul social al lui Pavel a constat din ajutoarele pe care credincioşii care aveau prea mult erau îndemnaţi să le trimită celor ce nu aveau şi se găseau în nevoi. Niciodată credincioşii nu au cerşit de la necredincioşi. Acesta ar trebui să fie programul social al Bisericii: cei care au mult să dea ei (nu statul) celor ce n-au. Este uşor să pozezi în binefăcător cerând ca alţii (statul) să dea şi tu te lăfăi şi trăieşti în huzur. Apostolul Ioan scria la 1 Ioan 3 cu 17: “Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”. Iar marele om Ioan Botezătorul le spunea celor din vremea lui (Luca 3 cu 11): “Drept răspuns, el le zicea: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel.”
          Satan a reuşit să distrugă familia, să pervertească credinţa, să-şi împrăştie minciunile şi murdăriile înşelându-i pe oameni. Biserica ar trebui să fie preocupată să ţină adevărul sus. Dacă nu o face ea atunci cine s-o facă? Nu o va face nimeni şi poporul va rămâne în întuneric şi sub mânia şi osânda lui Dumnezeu. Programele sociale nu-i vor ajuta la nimic pentru că acolo unde nu dă Dumnezeu binecuvântare nu este, orice ar face omul.
          În ceea ce priveşte căsătoria, Pavel scria că ar fi totuşi un motiv pentru care un om, un credincios, să nu se căsătorească. Şi Pavel se dădea pe el ca exemplu. Un om care vrea să trăiască în tot ceea ce face doar pentru Dumnezeu. Un om care se pune cu totul în slujba lui Dumnezeu. Care nu mai are alte obiective decât să ducă la alţii vestea bună a Evangheliei. Care nu mai trăieşte pentru el ci pentru Dumnezeu şi apoi pentru mântuirea celor ce sunt în păcat şi în întuneric spiritual, unul care pe Dumnezeu Îl înalţă şi nu un organism, chiar religios. Dacă ar fi în România bărbaţi de felul acesta, şi femei, atunci alta ar fi faţa acestei ţări.
          Dar azi “creştinii” români nu se căsătoresc nu din dragoste de Dumnezeu ci din dragoste de ei. Nu pentru a trăi o viaţă sfântă ci pentru a trăi în păcat, în curvie. Accentul cade pe ce le place şi le convine lor, cine se mai gândeşte la ce vrea Dumnezeu? Dar ce nu ştiu ei, pentru că nu li se spune cu insistenţă şi apăsat de cei ce ar trebui să o facă, este că binele pe care şi-l doresc nu vine decât atunci când aleg să facă voia lui Dumnezeu şi să asculte de El.
          Şi dacă instituţia Bisericii nu face ceea ce ar trebui să facă şi se ocupă de orice altceva iată că o mână de oameni, Dumnezeu ştie dacă din dragoste de Dumnezeu sau din alte motive, aleg să strige tare, atât de tare cât pot în gălăgia mare din jur, că trebuie să ne întoarcem la adevărul Bibliei, adică al lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte căsătoria – celula de bază a societăţii umane. Când aceasta este distrusă se distruge tot şi nu mai poate urma decât necazul şi durerea.
          Trăim vremuri în care lupta se dă aici: să prezentăm Adevărul şi să demascăm minciuna. Apostolul Ioan scria la 1 Ioan 5 cu 18: “Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. 19 Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău”.
          “Toată lumea zace în cel rău”, ar trebui să ştim clar şi limpede acest adevăr şi apoi să spunem hotărât că cei ce spun că sunt credincioşi nu au nimic de-a face cu aceasta. Credinţa autentică este o naştere din Dumnezeu, o viaţă nouă, nu o religie sau o formă care nu te duce niciodată la schimbare.
          Dacă poporul Domnului nu va ţine adevărul sus să nu ne mire că peste ani copiii noştri vor zâmbi când cineva se va încumeta să le spună că un bărbat şi o femeie trebuie să se căsătorească şi să facă şi să crească copii. Dacă va mai fi voie să spui aşa ceva şi dacă cel ce va avea totuşi curajul să o facă nu va fi trimis la închisoare pentru că nu şi-a însuşit un limbaj politic corect şi pentru ofensă.
          Trebuie să luptăm pentru Adevăr. Şi Adevărul este unul singur: Isus Hristos.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/lupta-pentru-adevar.html/feed 0 Revoluţie în România 2012 http://www.radiounison.ro/editorial/revolutie-in-romania-2012.html http://www.radiounison.ro/editorial/revolutie-in-romania-2012.html#comments Fri, 20 Jan 2012 07:30:30 +0000 Alianţa Familiilor din România http://www.radiounison.ro/?p=7248 Revoluţie în România 2012 Autor: Alianţa Familiilor din România | Vizualizari: | Trimite prietenilor           Materialul pe care vi-l prezentăm în continuare a fost preluat din buletinul informaţional al Alianţei Famililor din România, ianuarie 2012.

declinul demografic          REVOLUŢIE ÎN ROMÂNIA!

          Thomas Jefferson, unul din fondatorii Republicii Americane, afirmase că tot la 20 de ani ar trebui să aibă loc în America o revoluţie. Pentru a arăta puterii că adevărata autoritate în stat sunt cetăţenii ţării, nu statul. Sugestia lui Jefferson nu s-a repetat în America dar se pare că se repetă în România. La o generaţie după revoluţia din 1989 se pare că România trece din nou prin altă revoluţie. Şi ca în trecut, şi la revoluţia curentă sunt mulţi oportunişti şi grupuri oportuniste. Care stau la pândă să apuce un loc, o faimă, un nume. Motivele acestei “revoluţii” încă nu sunt bine definite şi nici nu e sigur că o reală “revoluţie” se va coagula ori va avea consecinţe semnificative pentru ţară. Nouă, celor de la Alianţa Familiilor din România, revoluţiile nu ne sunt tocmai străine. Unii dintre fondatorii şi membrii ei au participat la revoluţia din decembrie 1989, la Bucureşti, Arad, Timişoara şi în alte părţi. Preferăm să ne menţinem în anonimat dar îndrăznim, la fel ca mulţi alţii, să ne spunem şi noi părerea. O părere deosebită pe care suntem siguri că nu o veţi depista în media convenţională din România, dar una pe care am exprimat-o mai în vară cu prilejul „revoluţiei” tinerilor britanici – “Familia contează.”

          Preocupări

          Şi noi suntem la fel de preocupaţi de situaţia curentă din România ca şi dumneavoastră. Ea nu ne este indiferentă. Familiile noastre sunt la fel de afectate ca şi ale voastre. Şi noi trebuie să punem pâine pe masă şi avem nevoie de locuri de muncă ca fiecare familie română. Pentru ca familiile noastre să fie stabile şi prospere este nevoie, fără îndoială, şi de un mediu economic favorabil. Fără pâine pe masă poţi vorbi despre valori cât vrei fără a fi luat în seamă. Cam aşa ni s-au adresat unele personalităţi din România în ultimii ani, la fel ca de altfel şi unii cetăţeni de rând. Înţelegem argumentul dar avem şi răspunsul: “omul nu trăieşte numai cu pâine”.
          Anul 2012 este an electoral în Romania. Revoluţia din ianuarie fără îndoială va figura proeminent în dialogul dezbaterilor electorale şi blamele vor trece de la un partid la altul. Principalele partide politice din confruntarea programată, aparent, pentru 18 noiembrie, sunt cele obişnuite. Pe lângă ele mai sunt şi altele cu şanse reduse să intre în Parlament. Presupunem că alegerile se vor desfăşura în contextul crizei economice mondiale şi este de aşteptat ca promisiunile candidaţilor să se refere la reducerea efectelor crizei. Ca în anii precedenţi, vor fi promisiuni legate de reducerea impozitelor, mai puţin promisiuni legate de creşterea salariilor şi promisiuni despre investiţii. Este puţin probabil ca în contextul actual, când lumea pare îngrijorată exclusiv de siguranţa locului de muncă şi a pâinii de mâncat, să avem luări de poziţii pe starea social-morală a naţiunii. Unii interlocutori chiar ne-au întrebat, pe şleau: „De astea vă arde vouă [de valorile familiei] în criza asta?”
          Răspunsul nostru astăzi este acelaşi care a fost şi în 2005 când am început mişcarea pro-familie din Romania: “DA. Noi credem că dacă situaţia familiei române, în primul rând din punct de vedere moral, ar fi fost una mai bună, impactul crizei economice s-ar fi resimţit mai puţin”. În favoarea acestei afirmaţii este suficient să aducem un singur argument: efectele crizei demografice merg mână în mână cu cele ale crizei economice. Lipsa stabilităţii familiale conduce la instabilitate individuală şi la atitudini şi comportamente nefaste în contextul unei crize economice. De asemenea, reducerea continuă a bazei de impozitare aşează o presiune şi mai mare asupra statului social care ajunge în situaţia de a nu mai avea bani pentru asistenţă socială (pensii, asigurări medicale, etc).

          Iarna demografică

          Recent un articol în National Review Online explica criza economică a Greciei ca o urmare directă a crizei demografice cu care se confruntă şi cu care s-a confruntat de mulţi ani. Statisticile Greciei arată că la 100 de bunici în Grecia sunt doar 42 de nepoţi. Şi grecii, la fel ca restul europenilor, doresc, ori au fost învăţaţi să se aştepte să îşi trăiască ultima treime a vieţii fără griji din pensii şi alocaţii publice. Un scop nobil, dar din banii cui?
          Vă dăm un mic citat din articolul apărut în National Review Online iar restul comentariului îl puteţi citi în link: (“As you have observed, demographic decline doesn’t have to be an existential threat. The population of my town in New Hampshire peaked in the 1820 census and then dropped steadily until 1940, and we survived it because (unlike the latter-day US and EU) we hadn’t erected a system of government that depended on looting the future to bribe the present. Sovereign debt, like any other kind, presupposes there will be someone around to pay it off. In much of Europe, there won’t be. In Greece, 100 grandparents have 42 grandchildren – in a land where far too many retire in their fifties and spend their final third of a century living at public expense. Is it remotely likely that the debts run up by 100 Mediterranean deadbeats will be repaid by 42 Mediterranean deadbeats? You follow Continental affairs as closely as anyone here, and you know the answer to that”).
          “După cum aţi observat, declinul demografic nu pare a fi pentru mulţi o ameninţare existenţială. Populaţia oraşului meu din statul New Hampshire a înregistrat cea mai mare creştere la recensământul din 1820 după care a scăzut în mod continuu până în 1940 şi am supravieţuit acestei situaţii deoarece (spre deosebire de situaţia prezentă din SUA şi UE), noi nu am clădit un sistem guvernamental dependent de prădarea viitorului pentru mituirea prezentului. Datoriile naţionale, ca oricare alte datorii, merg pe principiul că va exista „cineva” care să achite totul. În mare parte a Europei, acel „cineva” nu va veni niciodată. În Grecia, la 100 de bunici corespund 42 de nepoţi – într-o ţară în care prea mulţi se pensionează în jurul vârstei de cincizeci de ani şi îşi petrec următoarea treime din viaţă pe banii publici. Nu vi se pare greu de imaginat faptul că datoriile a 100 de datornici
ai Mediteranei să fie achitate de 42 de datornici ai Mediteranei? Cu toţii vedem cum merg afacerile continentale şi cunoaştem răspunsul la această întrebare.”
          România şi ea stă tot mai rău la capitolul acesta. Consecinţele avortului despre care scriem mereu şi mereu şi pe care clasa politică din România le ignoră, tot mereu şi mereu, au generat un dezechilibru demografic în România care, ne este teamă să o spunem, va îngreuna revitalizarea economică a ţării. În afară de noi, vocile care vorbesc despre criza familiei şi criza morală sunt foarte puţine şi, în general, sunt privite ca fiind rupte de realitate, deşi ele vorbesc despre unii dintre determinanţii principali ai crizei şi efectele lor. Criza economică mondială are un substrat ne-economic, e substratul crizei morale, început în anii ‘60, ani ai prosperităţii, anii genezei avortului în masă, a pilulei contraceptive, a răspândirii feminismului, a flagelului divorţului, anii revoluţiei sexuale ale cărei consecinţe se simt peste tot, din familie până în biserică. În locurile intime şi în cele care ar trebui ţinute sfinte. Anii revoluţiei pornografice, a revoluţiei prostituţiei. Anii în care a început deşirarea familiei, declinul moral al societăţii de după război, şi alunecarea pe panta hedonismului. Colapsul instituţiei familiei şi al căsătoriei, cauzat de aceste flagele, cât şi colapsul demografic, ne-au dus pe noi şi întreaga Europă în criza cu care ne confruntăm.

          Şi alţii gândesc la fel

          Nu suntem singurii care gândim aşa. Pe 15 ianuarie candidaţii republicani la alegerile SUA s-au confruntat în Carolina de Sud în dezbateri televizate. Unul dintre subiectele care le-au fost puse în faţă a fost: “Ce reţete practice aveţi pentru reducerea sărăciei în Statele Unite?”. Candidatul creştin Rick Santorum a dat un răspuns scurt şi la subiect cu care suntem de acord: “Work, graduate from high school, and get married before you have children. Those three things, if you do, according to the Brookings Institution, results in only 2 percent of people who do all those things ending up in poverty, and 77 percent above the national average in income.” (“Lucrează, termină liceul, căsătoreşte-te înainte de a avea copii. Studiile în domeniu arată că cei ce procedează în acest fel, făcând aceste trei lucruri, au 77% şansă să trăiască peste nivelul mediu de venit naţional şi că au doar 2% şansă să trăiască în sărăcie”). Cu alte cuvinte, dacă termini liceul, lucrezi, te căsătoreşti şi ai copii după căsătorie, ai o şansa de doar 2% să trăieşti în sărăcie şi o şansă de 77% să trăieşti peste nivelul mediu de venit naţional.
          Pe scurt, bunăstarea naţiunii române şi a societăţii depinde în primul rând de bunăstarea familiei române. Sugerăm deci, aşa cum o facem de ani de zile, parlamentarilor şi celor care intenţionează să candideze la alegerile din toamnă, să folosească conjunctura actuală din Romania pentru lansarea unui program naţional de lungă durată de promovare a bunăstării familiei române. Adică a noastră a tuturor.

          Un studiu recent emis în SUA arată că în 2009 doar 5,8% din familiile căsătorite trăiau în sărăcie. Iar dacă guvernul american ar lua măsuri concrete care ar reduce colapsul familiei în America cu doar 1%, asta ar rezulta în economisiri pentru contribuabilii americani de 1,1 miliarde de dolari anual. Fără îndoială că acelaşi principiu valoros se poate aplica şi în România. Trei cuvinte simple: familia, căsătoria, copiii nenăscuţi.

          Samânţa revoluţiilor viitoare

          Îndrăznim să facem şi o prezicere fondată pe o observaţie scoasă din istorie. Fiecare generaţie, se pare, seamănă seminţele revoluţiei generaţiei care vine după ea. Generaţia noastră a făcut aşa şi cei care vin după noi probabil vor face la fel. Cum exact a semănat generaţia noastră sămânţa revoluţiilor următoare? Răspunsul vine în forma unui singur cuvânt: avortul. Iarna demografică a României e o realitate de netăgăduit. Îmbătrânim dar dorim servicii sociale gratuite. Un deziderat uman inocent, de înţeles, şi de dorit într-o societate civilizată. Dar din banii cui? Ne apropriem rapid de situaţia dezastruoasă a Greciei unde discrepanţa între bunici şi nepoţi va fi atât de mare încât tinerii cărora le-am dat voie să se nască nu vor mai putea să ne întreţină.
          Aţi înţeles bine: următoarea revoluţie, spunem noi, va fi împotriva generaţiei noastre. Copiii neavortaţi vor face revoluţie împotriva celor care le-au avortat fraţii şi surorile în pântecele mamelor lor, adică noi. Şi vor zice: “de ce nu?” Îşi vor justifica acţiunea aşa cum o justificăm noi astăzi atunci când spunem: „Copiii sunt o povară. Timpul nu e propice să avem copii acuma. Suntem studenţi, ori necăsătoriţi, am făcut o greşeala şi am rămas însărcinată ori mi-am lăsat prietena însărcinată, nu avem resurse pentru a aduce în lume copii. Poate mai târziu când situaţia se va schimba vom face copii.”
          Aşadar, ni se pregăteşte şi nouă o revoluţie, ori dacă vreţi, o răsplată. Am semănat vânt şi vom secera furtună. Vedem la orizont contururile ei vitrege. Întrebăm: “Dacă aceşti copii, ajunşi tineri, vor spune că sunt prea mulţi bătrâni pe lume, că am devenit o povara pentru ei şi că e timpul să se debaraseze de noi, cum vom răspunde?”
          Dacă unora li se pare că aceste fraze sunt doar vorbe goale, ori prea greu de digerat, dovezile deja sunt în faşă în faţa ochilor noştri: eutanasia, sinuciderea asistată şi devalorizarea vieţii se transformă încet, încet, în drepturi ale omului. La început prin consimţământ, după aceea fără, şi după aceea ca politică oficială a societaţii, aşa cum astăzi e avortul. E vremea deşteptării!

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/revolutie-in-romania-2012.html/feed 0 Imoralitate şi ocultism în muzica „creştină” (II) http://www.radiounison.ro/editorial/imoralitate-si-ocultism-in-muzica-%e2%80%9ecrestina%e2%80%9d-ii.html http://www.radiounison.ro/editorial/imoralitate-si-ocultism-in-muzica-%e2%80%9ecrestina%e2%80%9d-ii.html#comments Thu, 12 Jan 2012 07:22:47 +0000 Dan Bercian http://www.radiounison.ro/?p=7208 Imoralitate şi ocultism în muzica „creştină” (II) Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor Dove awards          Unul dintre argumentele folosite de susţinătorii muzicii rock „creştine” este acela că, prin muzica rock se ajunge la urechile şi inimile celor ce iubesc această muzică şi care, în alte condiţii, nu ar accepta să asculte un mesaj evanghelic. Ei susţin că rock-ul „creştin” (sau muzica creştină contemporană) este instrumentul ideal pentru a ajunge la inimile tinerilor. Din nefericire mulţi cred acest argument deşi el nu are nici un fundament scriptural. De fapt muzica rock „creştină” nu are nici un alt fel de argument, statistic bunăoară, şi nici măcar al bunului simţ.
          Cei de la Barna Research Group au realizat un sondaj cuprinzător despre tinerii creştini, intitulat „Third Millennium Teens Report.” La pagina 68 stă scris: „Printre surprizele pe care le-am avut întocmind acest sondaj, se află faptul că tinerii nu merg la biserică pentru că muzica care se cântă acolo este la modă.”
          Tot în acest raport, la pagina 54, cei de la Barna Research Group au alcătuit o listă cu „ce caută tinerii să afle într-o biserică”. Dintr-o listă cu 18 puncte, la neînsemnatul punct 14 se afla şi tipul de muzică! Rapoartele întocmite de către institutul Barna, dau o rată de eroare de mai puţin de 5%. Deci pretextul muzicii rock nu este decât un mit! Statisticile arată clar acest lucru!
          Unul dintre cei mai sinceri (dar înşelat) promotori ai rock-ului creştin, este artistul de la CCM (Contemporary Christian Music), Charlie Peacock. În cartea sa, „At The Crossroads” (La răscruce de drumuri), Peacock admite că rock-ul creştin NU reuşeşte să ajungă la inima oamenilor necredincioşi! Peacock a chestionat 35 de artişti celebri din lumea CCM. Le-a cerut să „estimeze numărul scrisorilor primite de la necredincioşi de-a lungul carierelor lor.” Peacock scrie: „Peste 50% au răspuns că au primit doar zece sau mai puţin de zece astfel de scrisori”. El adaugă: „Trebuie să acordăm o atenţie deosebită posibilităţii că evanghelismul şi impactul cutural pe care le producem (prin muzica rock) să fie foarte slabe.” (Peacock, Charlie, At The Crossroads, p.184). Şi vă aduc aminte că această afirmaţie vine din partea unuia dintre cei mai mari suporteri CCM!
          Rock-ul creştin şi mare parte din muzica creştină contemporană, nu îi duce pe oameni la mântuire. Ele aduc doar orbire spirituală şi pervertire în rândul creştinilor, în special al tinerilor.
          Un veteran de la CCM, Michael Card, ne avertizează în legătură cu muzica creştină contemporană:
„Direcţia şi sistemul de valori se înrăutăţesc mai rapid decât îşi poate imagina vreunul dintre noi.” (Christianity Today, 20 mai, 1996, p.22)

          Michael English                  

Faimoasele premii Dove (versiunea creştină a premiilor Grammy) au avut o noapte fără precedent în anul 1994. Michael English, superstarul CCM (Contemporary Christian Music) ce a făcut parte din grupul celebru al lui Bill Gaither, a bătut recordul fiind decernat cu şase premii Dove! Tot atât de neaşteptat, peste nici 24 de ore, English a convocat o conferinţă de presă pentru a mărturisi o relaţie cu Marabeth Jordon din grupul de muzică „creştină” „First Call”. Pentru a face lucrurile şi mai rele, ambii erau căsătoriţi şi Jordon era însărcinată cu copilul ilegitim al lui English!
          În ciuda acestei relaţii făcute publice, chiar anul următor (!!!), English a câştigat un alt premiu Dove pentru înregistrările făcute cu grupul lui Bill Gaither (grup care are un impact enorm asupra creştinilor de orice vîrstă). La scurtă vreme ziarele de scandal s-au umplut cu tot felul de murdării puse în seama lui English. Se spunea că ar fi frecventat cluburi de striptease, că ar avea o relaţie cu o stripteuză, că ar fi fost arestat de hărţuire sexuală (plângeri din partea unei foste amante pe care a părăsit-o). În timpul acestei perioade în care păcatul lui era expus public, English încă lucra bucuros la CCM!
          În 2000 English a fost arestat şi a pledat vinovat că ar fi încercat de 12 ori să obţină în mod ilegal prescripţii pentru sedative. În ciuda rebeliunii sale publice, English încă poate fi văzut susţinând concerte creştine iar pentru o vreme a fost chiar gazda show-ului „Michael English la TBN”. Fără nici o jenă English admite dependenţa lui de droguri afirmând: „A fost o greşeală inocentă. I s-ar fi putut întâmpla oricui.”
          De ce să scoatem la iveală aceste murdării care au infestat lumea CCM? Deoarece creştinii trebuie să se trezească şi să vadă roadele muzicii rock. Muzica rock s-a născut şi a fost hrănită cu seminţele revoltei. Numind-o creştină şi schimbând câteva cuvinte nu va transforma natura plină de rebeliune a muzicii rock. Anuarul Enciclopediei Britanice ( Encyclopedia Britannica Yearbook) din 1956 descria rock’n roll-ul ca „sălbăticie insistentă…în competiţie deliberată cu ideile artistice ale junglei.”
          Rockerul secular, Lita Ford a prins ideea: „Ascultă, rock’ n roll-ul nu e biserică. Este o chestiune murdară. Şi tu trebuie să fii rău. Dacă eşti bunicel, bunicel, nu poţi cânta o astfel de muzică…” (Los Angeles Times, 7 august, 1988).
          Starul rock (şi homosexual), David Bowie spunea: „Rock-ul a fost totdeauna muzica diavolului. Cred că rock ‘n roll-ul este periculos…cred că prevestim ceva mai întunecos decât noi înşine.” (Rolling Stone, 12 februarie, 1976).
          Este evident că roadele lumii CCM miros urât de păcatul şi rebeliunea muzicii rock.

          DC Talk         

Cei de la „Dallas Morning News” (27 aprilie, 1996), descriu un concert dcTalk, astfel: „În timp ce ţipetele stridente ale tinerilor au umplut sala (Dallas Convention Center) înainte de apariţia pe scenă a celor de la dcTalk, unul dintre puţinii adulţi din mulţime a zis: „Este exact ca la Beatles.”
          Rockerul secular Kurt Cobain (grupul „Nirvana”) a fost unul dintre cei mai înverşunaţi anticrişti din lume (s-a sinucis, aşa ca multe alte vedete de muzică rock, la doar 27 de ani). Cobain a scris cu spray pe zidurile din cartierul său, „AVORTAŢI-L PE CRISTOS” şi „DUMNEZEU E HOMOSEXUAL” (Des Barres, Pamella, Rock Bottom, p.54-55). Grupul dcTalk (parte din lumea de la CCM, unul dintre cele mai cunoscute grupuri de muzică declarate creştine), îi aduc un omagiu anticristului Kurt Cobain cântându-i cântecul „All Apologies” în concertele lor! Toby McKeehan (alintat de fani cu numele de Toby Mac) de la dcTalk, a afirmat la USA Today: „Uneori considerăm că este un lucru negativ faptul că suntem etichetaţi ca şi formaţie creştină…”
DC Talk          Multe s-ar putea spune despre „dc Talk”. Pentru că nu avem timp pentru toate ne oprim la albumul Jesus Freak (se poate traduce în multe feluri: capriciul sau ciudăţenia sau fantezia sau zbenguiala sau monstruozitatea lui Isus), album produs în 1995, şi la videoclip-ul realizat după melodia „Jesus Freak”. Relizatorul acestui videoclip este Simon Maxwell. Nu este creştin, dimpotrivă. Acest Simon Maxwell a realizat pentru o formaţie seculară un videoclip care este mai mult decât blasfemie. La un moment dat apare în imagine o maimuţă răstignită pe o cruce.
          Despre acest Simon Maxwell, Toby Mac de la dc Talk afirmă: „Am văzut ceva din ce a făcut Simon cu „Nine Inch Nails”. Stilul lui se potriveşte cu noi”. (Revista Billboard, Nov. 11, 1995). Revista Billboard continuă şi menţionează: „Simon Maxwell a creat videoclip-ul pentru
dc Talk şi nu este foarte diferit de cel creat pentru „Nine Inch Nails”.
          Nu ştiu dacă este adevărat dar am citit că în revista Time Magazin din 12 Octombrie 1998, la pagina 125, s-ar afla o afirmaţie a unui alt membru dc Talk, de această dată Kevin Max. Făcând referinţă la Marilyn Manson, după mine unul dintre cei mai demonizaţi oameni de pe această planetă, ar fi spus: „Am o plăcere deosebită să stau cu el şi să discut despre muzica anilor 80”… Îmi vine greu să cred că se poate ajunge până acolo!

Dc Talk – Jesus Freak (YOUTUBE video)

          Point Of Grace

 
point of grace          Nu este nici o umbră de îndoială că mesajul grupului „Earth, Wind and Fire” (Pământ, Vânt şi Foc) este de origine new age, ocultică. În mod făţiş acest grup îşi saturează coperţile albumelor cu simboluri şi cu imagini oculte, cum ar fi: atotpătrunzătorul ochi al lui Horus, Shiva, Jupiter, semnele zodiacului, piramidele, hexagrame, crucea egipteană şi multe altele.
          În religiile păgâne, credinţa potrivit căreia mama-pământ este considerată ca fiind dumnezeu, începe cu Pământ, Vânt şi Foc. Pe spatele albumului „Earth, Wind and Fire’s Greatest Hits Vol. I”, această erezie păgână este promovată prin cuvintele, “La început a fost Pământul, Vântul şi Focul” în loc de “La început a fost Dumnezeu”. Dumnezeu este înlocuit cu dumnezeul păgân format din cele trei elemete “Pământ, Vânt şi Foc”.
          Unul dintre albumele grupului este intitulat “Avatar”. Avatar este superman-ul dumnezeu al new age-ului (cunoscut de către creştini ca Anticristul) pe care lumea ocultă îl aşteaptă.
          Luciferica scriitoare new-age, Alice Bailey, scria în cartea sa, “The Reappearance of the Christ” (Reapariţia lui Cristos): “Venirea lui Avatar, naşterea celui ce stă să vină, în termenii zilei de azi – reapariţia lui Cristos, este punctul cheie al aşteptării ce prevalează. La vremea secerişului, chemarea maselor va fi destul de stridentă şi credinţa celor ce cunosc destul de tare, atunci El totdeuna va fi venit…” (Alice Bailey, “The Reappearance of the Christ”).
          Cristosul la care se referă Bailey nu este Domnul Isus Cristos din Biblie – ci Lucifer. Editura lui Bailey a fost denumită iniţial “Lucifer Publishing” (Editura lui Lucifer). Venirea lui Avatar se referă la nimeni altul decât la Anticrist.
ewf          Grupul “Earth, Wind and Fire” este mai mult decât un grup inocent de muzică. Fondatorul şi liderul Maurice White recunoaşte cu mândrie că scopul muzicii lor este de a predica mesajul lor metafizic şi ocult: „Totdeuna am studiat metafizica şi egiptologia. Studiul a devenit atât de interesant încât am vrut să împărtăşesc cu audienţa ceea ce învăţam la acea vreme. În timp ce învăţam mai multe am continuat să împărtăşim acele lucruri cu audienţa, să transmitem un mesaj prin muzică”(EW&F interview, Goldmine Magazine, ianuarie 1998).
          În cadrul aceluiaşi interviu, Verdine White, basistul grupului „Earth, Wind and Fire”, dezvăluie lucruri referitoare la mesajul new age al grupului – recunoaşte că promovează practica demonică şi ocultă a meditaţiei transcendentale: „Maurice a studiat dintotdeuna astrologia, numerologia, astronomia. Noi am introdus Meditaţia Transcedentală la o mare audienţă de culoare. Aceasta a fost ceva cu adevărat nou pentru ei. Bineînţeles, cei de la Beatles au introdus Meditaţia Transcedentală oamenilor din anii 1960, dar noi am adus această practică în anii ’70 unei audienţe care căuta o alternativă” (EW/F interview, Goldmine Magazine, ianuarie 1998).
          Cântecul lor „Serpentine Fire” (Şarpele de foc) se bazează pe învăţături new age ce se găsesc în cultul meditaţiei Shah Kriza Yogi.
          Pe spatele albumului „Earth, Wind and Fire’s Greatest Hits Vol. I”, se află scrisă o afirmaţie: „Privind în urmă la piramide şi înainte spre eternul cosmos, „Earth, Wind and Fire” au conjurat (invocat) unele dintre cele mai trainice cântece din vremurile noastre.” Cuvântul „a conjura” însemnă „a chema sau porunci diavolului sau spiritelor prin descântec sau vrajă” Aceasta stă scris pe propriul lor album – sunt cuvintele lor!
          Pe multe dintre albumele lor se află simbolul ocult al zeului Jupiter. Cântecul „Jupiter” al celor de la „Earth, Wind and Fire” descrie o „vizită” făcută de un superman-Avatar, „o fiinţă luminată” cu numele de Jupiter. Interesant, numele Lucifer înseamnă „purtător de lumină”.

          „Uitându-mă la cer într-o noapte, privind la lună
          Am văzut o lumină măreaţă care se apropia mereu.
          Am simţit nevoia să spun cuiva despre descoperirea mea.
          Cincisprezece secunde mai târziu, o lumină a apărut în faţa mea,
          Spre surprinderea mea, acolo stătea un om îmbătrânit şi plin de mister;
          Numele lui era Jupiter şi venise să mă viziteze.
          „Numele meu este Jupiter, din galaxii.
          Am venit să te întâlnesc, să te eliberez,
          Să-ţi aduc o floare de pe o planetă îndepărtată , de unde vin” .
          Priveşte spre Jupiter, aşa o frumuseţe pe cer!
          Noi aşteptăm apropiata ta întoarcere.”
          („Jupiter”- Earth, Wind and Fire)

          Ştiţi cine este Jupiter? William Hutchinson, autor şi cercetător în ocultism, spune că Jupiter este „pictat cu coarne” şi „este acelaşi cu Baal..” (William Hutchinson, The spirit of Masonry, pp.82-83). Satanistul Anton LeVey, scria în Biblia Satanică: „Fenicienii se închinau unui zeu muscă, Baal, din care se trage diavolul, Beelzebul (Baal Zebub)…” (Anton Szandor LeVey, The Satanic Bible, p.60). Oricine este cât de cât familiar cu Biblia îl va recunoaşte pe Baal ca diavolul căuia i se aducea închinare în Vechiul Testament.
          Nu există deci nici un semn de îndoială cu privire la filmele, mesajele şi misiunea muzicii celor de la „Earth, Wind and Fire”. Nici unul. Ei se laudă în gura mare cu mesajele lor oculte şi cu misiunea pe care care o au.
          Acum răspundeţi-mi la următoarea întrebare:
          Un creştin născut din nou, şi-ar umple el inima şi mintea cu un mesaj new age, metafizic şi ocult, inspirat de Baal, al grupului „Earth, Wind and Fire”? Şi chiar mai rău, ar vreau (sau ar putea) un creştin născut din nou, care este „călăuzit în tot adevărul” (Ioan 16:13) de Duhul Sfânt, să cânte şi să promoveze un mesaj metafizic, inspirat de Baal şi demonic, al grupului „Earth, Wind and Fire”?
          Vă vine să credeţi că grupul CCM, Point of Grace, include în albumul lor „Life, Love and Other Mysteries” (Viaţă, dragoste şi alte mistere), cântecul grupului „Earth, Wind and Fire”, „Sing A Song”?! Fără glumă! Este acolo! Verificaţi.   Point of Grace – Sing a Song (YOUTUBE video)
          Unul dintre cântecele de pe acel album al lui „Earth, Wind and Fire”, care îl invocă pe diavol, este chiar „Sing A Song”!
          Vreau să ştiţi că pentru fiecare album „Life, Love and Other Mysteries” vândut de Point of Grace, un anumit procent din suma încasată merge către cei de la „Earth, Wind and Fire” pentru că le este folosită muzica! De fiecare dată când un creştin cumpără albumul „Life, Love and Other Mysteries”, el finanţează mesajul ocult a celor de la „Earth, Wind and Fire”! Nu vă îndoiţi, Point of Grace este un susţinător comercial al celor de la „Earth, Wind and Fire” şi al mesajului lor!

          Aceste staruri de la CCM s-ar putea să aibă motivaţii bune dar o persoană cu discernământ spiritual nu poate crede cu sinceritate că muzica aceasta vine direct de la Dumnezeu. Şi majoritatea „artiştilor” CCM ştiu asta. Ei ştiu că muzica rock, de orice fel ar fi ea, este contrară voii lui Dumnezeu.
          Grupul CCM „Stryper” era foarte popular în anii ’80 până când au căzut de la credinţă. Citiţi ceea ce Robert Sweet, membru „Stryper”, spunea despre Dumnezeu şi rock-ul creştin:
„De fapt, formaţia era ceva ce ne făcea să ne întoarcem şi să o luăm pe o direcţie opusă de cea a creştinismului… Dacă faci ceva ce-ţi place să faci şi Dumnezeu îţi spune să nu faci acel lucru, vei ajunge să nu te mai intereseze ce zice El.” (RIP, aprilie, 1987, p.49)
          Sweet ştia că „Stryper”şi rock-ul creştin mergeau pe o direcţie opusă de cea a creştinismului şi că Dumnezeu nu era de acord. Aceşti artişti CCM ştiu că Dumnezeu nu este bucuros de rock-ul lor. Dar ca şi cei din Ioan 12:43, „ei au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.”
          Multe dintre grupurile CCM s-au îndepărtat atât de mult de voia lui Dumnezeu, încât Satan a preluat controlul pe deplin. Ţinuta, viaţa, limbajul, versurile, muzica şi simbolurile lor sunt aceleaşi cu ale colegilor lor seculari. De ce? Deoarece sunt controlaţi de aceeaşi sursă de inspiraţie. Iar acea sursă nu este Duhul Sfânt – mai degrabă un duh nesfânt!
          Lumea seculară ştie care este dumnezeul muzicii rock. Starul rock David Bowie spunea: „Rock-ul a fost totdeauna MUZICA DIAVOLULUI”.
          Chiar şi revista seculară Time (11 martie, 1985, p.60) a intitulat articolul despre Muzica Creştină Contemporană (CCM): „Versuri noi pentru MUZICA DIAVOLULUI”(!!!).
          Nu există „rock creştin”. Tot aşa cum nu există „adulter creştin” sau „homosexualitate creştină”. Rock-ul nu are nimic de-a face cu creştinismul.
          Fanny Crosby (care a trăit între anii 1820 şi 1915, unul dintre cei mai prolifici compozitori de imnuri creştine din toată istoria, pusă alături de marii compozitori creştini Isaac Watts şi Charles Wesley) spunea: „Biserica nu trebuie să-şi cânte cântecele pe melodiile lumii”.
          Şi ştiţi de ce a spuns Fanny aceste lucruri? Pentru că Fanny a fost mântuită. Şi Dumnezeu a pus un cântec nou în inima ei, o laudă pentru Dumnezeu în inima noii Fanny Crosby. Fanny a compus circa 9000 de cântece pentru Dumnezeu. Dar a folosit peste 200 de pseudonime pentru că vroia să fie sigură că Dumnezeu va primi toată gloria şi nu ea.

          Petra

          Petra este unul dintre cele mai cunoscute grupuri de muzică rock „creştină”, este de fapt printre pionierii acestui gen de muzică. De-a lungul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 Petra a fost cea mai cunoscută formaţie de muzică rock „creştină”. Succesul lor a fost remarcabil. Albumele lor, circa douăzeci până azi, au fost vândute în sute de mii de exemplare fiecare, un total de peste zece milioane de albume vândute! Au fost nominalizaţi la treisprezece premii Grammy, câştigând patru, şi au câştigat zece premii Dove. În perioada lor de glorie concertele lor rivalizau cu ale cântăreţei Amy Grant. Petra a fost prima formaţie de muzică rock creştin care a fost primită în „Gospel Music Hall Of Fame” (Galeria muzicii gospel) şi prima formaţie de muzică creştină care a fost acceptată în Hard Rock Cafe Restaurant, un local celebru (fondat în 1971 dar care acum are circa 150 de locaţii în 53 de ţări), prin faptul că pe pereţii acestui local sunt expuse poze ale celor mai cunoscute formaţii de Rock şi Rock’n Roll, evident seculare. Petra este printre aceştia, „la loc de cinste”.
bts back          Pe cel de-al şaptelea album al lor intitulat „Beat the System”, realizat în anul 1985, în plin succes şi glorie, apare şi melodia „God Gave Rock and Roll To You” (Dumnezeu ţi-a dat Rock And Roll-ul).
          Aşa cum s-a mai spus chiar cântăreţii de muzică rock seculari recunosc că muzica „Rock and Roll” este de origine satanistă şi că nu are nimic de-a face cu lumea lui Dumnezeu. Totuşi Petra are această melodie, melodie ale căror prime versuri spun: „Dumnezeu ţi-a dat Rock and Roll-ul aşa că tu trebuie să-l dai mai departe fiecărui suflet”. Doar atât şi ar fi suficient. Dar mai este ceva, ceva ce nici eu nu am ştiut multă vreme, chiar atunci când ascultam Petra. Să vă ţineţi bine!
          Melodia „God Gave Rock and Roll To You” nu este compusă de Petra ci de Russ Ballard. Cine este Russ Ballard? Russ Ballard este un foarte prolific compozitor de muzică rock dar şi interpret. A compus pentru foarte multe formaţii rock cunoscute şi a cântat alături de nume mari din muzica rock, satanistă. Nu vreau să le amintesc dar voi menţiona totuşi unul: formaţia KISS.

          Pentru cei ce nu au avut de-a face cu muzica rock seculară şi satanistă s-ar putea ca grupul „KISS” să nu însemne mare lucru. Dar pentru cei iniţiaţi cât de cât „KISS” spune multe, este un nume. Unii spun că iniţialele KISS înseamnă „Knights In Satan’s Service” (Cavaleri în slujba lui Satan). Eu nu am nicio îndoială că aşa este. Sunt un grup care dovedeşte cu priosinţă că muzica rock este satanistă. Apar pe scenă mascaţi, machiaţi, îmbrăcaţi în haine de Halloween, unul are o chitară în formă de topor şi scoate tot timpul o limbă incredibil de lungă, ca să nu mai vorbim despre conţinutul aşa ziselor lor „melodii”.
kiss1          Printre melodiile compuse chiar de ei formaţia KISS are în repertoriu şi o melodie a lui Russ Ballard, melodie intitulată… „God Gave Rock and Roll To You”!!! Aceeaşi melodie pe care a preluat-o şi Petra, grupul „creştin” de muzică rock!
          Îmi aduc aminte de 2 Corinteni 6 cu 14: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” Evident că nu pot sta dar în cadrul muzicii „creştine” contemporane totul este cu putinţă.
          La fel ca în cazul grupului Point of Grace care a preluat o melodie de la „Earth, Wind and Fire” şi care trebuie să plătească acestui grup o sumă din încasările făcute cu acest album, la fel cu dc Talk care a preluat de la Kurt Cobain (Nirvana) piesa muzicală „All Apologies”, tot la fel trebuie să facă şi Petra faţă de Russ Ballard pentru „God Gave Rock And Roll To You”: să plătească un bir faţă de cei ce sunt inspiraţi de Satan şi prin care acesta îşi revarsă murdăria peste toată omenirea, prin muzică. Şi iată cum „creştinii” sponsorizează muzica rock satanistă! Incredibil…
          Şi să ştiţi că aceste cazuri nu sunt deloc izolate. Este o practică azi printre cântăreţii „creştini” să colaboreze cu cei seculari sau să le împrumute compoziţiile sau să se inspire din muzica lor. Deja şi în România cântăreţii „creştini” obişnuiesc să se inspire din muzica celor din lume şi să îi copieze. Nu doar tinerii din România care nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar cântă despre El, se inspiră din această muzică ci şi unele dintre cele mai titrate şi mai ascultate grupuri.
          Mă gândesc acum încă o dată la viclenia lui Satan. Creştinii din vest, mai puţin cei de la noi, sunt foarte scrupuloşi şi atenţi atunci când vine vorba despre drepturile de autor. Este adevărat că şi legile sunt aspre în această direcţie, dar ei nu ar copia muzica pe care o ascultă din considerente de credinţă. Apreciază onestitatea lor în acest aspect ca o dovadă de credincioşie faţă de Dumnezeu. Pe de altă parte mereu se face presiune asupra lor ca să susţină, prin cumpărarea de muzică, industria muzicii „creştine”, care altfel nu poate merge înainte.
          Cine se află în spatele acestei muzici aţi aflat. Acum gândiţi-vă la următorul aspect: o mare parte din muzica lui Satan este sprijinită cu banii creştinilor! Şi industria acestei înşelări merge înainte cu banii credincioşilor care cred că fac o slujbă pentru Dumnezeu!… Dacă cineva s-a îndoit de faptul că diavolul este viclean, mai viclean decât îşi pot închipui cei mai mulţi, să nu se mai îndoiască de azi înainte.
          Aş vrea ca de acum să vă gândiţi mai bine atunci când cumpăraţi un album cu „muzică creştină”. S-ar putea să-l sponsorizaţi pe Satan.
          Aşa cum am mai spus şi cu altă ocazie, înainte de convertirea mea am fost un admirator al muzicii rock. De fapt admirator este puţin spus, a fost chiar mai mult decât atât. După convertire am renunţat la această muzică dar am găsit muzica rock „creştină” şi acest lucru mi-a adus o anumită „mângâiere” pentru ceea ce „pierdusem” prin renunţarea la idolul meu, muzica rock. Dar L-am căutat pe Dumnezeu cu sinceritate şi El nu m-a lăsat să cad pradă înşelăciunii. Treptat mi-a descoperit pericolele în care mă aflam.
          Am renunţat şi la muzica rock „creştină” şi am început să ascult alte genuri de muzică „creştină”, mult mai „blânde” şi mai melodioase. Am crezut o vreme că valoarea unei melodii numită „creştină” constă în sunetele plăcute, nu agresive ca în cazul muzicii rock, şi într-un text care să amintească despre Dumnezeu. Dar cu timpul am aflat, aşa cum v-am prezentat mai sus, tot felul de informaţii despre cei ce cântau această muzică plăcută la auzit şi dătătoare de emoţii deosebite. Am aflat că se numesc creştini dar trăiesc ca păgânii, în păcat, majoritatea dintre ei. Am aflat despre colaborarea lor cu cei din lumea seculară, aşa cum am arătat, chiar cu cei declaraţi satanişti. Am aflat despre interesul lor pentru bani şi despre faptul că muzica „creştină” este o industrie care produce mulţi bani şi multă faimă. Şi am realizat că toate acestea nu pot avea nimic în comun cu Dumnezeu, chiar dacă ar suna plăcut la ureche. Şi de multe ori sună.
          Şi a mai fost ceva important. Lucrarea lui Dumnezeu din mine. Am văzut că pe măsură ce-L căutam pe Dumnezeu mai mult, cu mai multă pasiune, cu atât El îmi descoperea mai bine şi mai clar pericolele din spatele muzicii „creştine” contemporane. Până acolo am ajuns încât m-am îngrozit văzând şi înţelegând ce plan diabolic a pus la cale Satan, chiar în mijlocul Bisericii.
          De multe ori m-am întrebat de ce a permis Dumnezeu să trec prin toate acesta? Putea să mă ferească şi să mă scutească de experienţe care nu mi-au folosit în înaintarea mea pe calea credinţei. Acum cred că am înţeles. Trebuia să vorbesc despre aceasta şi aşa cum nu poţi mângâia cu adevărat un bolnav dacă nu ai trecut prin boală ca şi el, tot aşa nu poţi vorbi nici despre pericolele din muzica aşa zis creştină dacă nu ai trecut pe acolo.
          Ştiu că nu toţi vor fi de acord cu ceea ce spun. Adică vor realiza că am dreptate dar nu vor vrea să admită aceasta. Idolul muzicii este unul foarte puternic. Însă mă gândesc la cei înşelaţi, dar sinceri, aşa cum am fost şi eu o vreme, şi care vor fi scutiţi de experienţe care să le facă rău sau chiar să-i abată de la Calea credinţei. Mie mi-ar fi fost de folos ca cineva să-mi spună ceea ce v-am spus eu, dar în acea perioadă din viaţa mea nu s-a aflat nimeni. Aşa că fac ceea ce fac nu pentru că mi-ar place ci pentru că ştiu că mulţi, mai ales tineri, au nevoie de aceasta. Şi „cine are urechi de auzit să audă!”

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/imoralitate-si-ocultism-in-muzica-%e2%80%9ecrestina%e2%80%9d-ii.html/feed 0 Santa Claus coboară pe coş cu o mitralieră http://www.radiounison.ro/editorial/santa-claus-coboara-pe-cos-cu-o-mitraliera.html http://www.radiounison.ro/editorial/santa-claus-coboara-pe-cos-cu-o-mitraliera.html#comments Fri, 06 Jan 2012 07:12:28 +0000 Dan Bercian http://www.radiounison.ro/?p=7195 Santa Claus coboară pe coş cu o mitralieră Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor Santa Photos Guns          Probabil că aţi făcut cadouri de sărbătorile care au trecut. Dacă aţi avut posibilităţi. Dar chiar dacă nu aţi avut mari posibilităţi financiare ceva tot aţi dăruit, măcar un zâmbet sau o vorbă bună. Şi uneori acestea pot fi cele mai frumoase şi mai scumpe cadouri pe care le aşteaptă cei de lângă noi. Un cadou nu trebuie neapărat să fi costat mulţi bani pentru a fi cu adevărat valoros. Dar ceva trebuie să coste. Un zâmbet adevărat, nu fals, sau o vorbă bună, venită din dragoste, costă mai mult decât o maşină scumpă sau o brăţară de diamante. Pentru că acestea nu pot veni dacât dintr-un caracter care a fopst modelat de Dumnezeu. Şi un caracter după voia lui Dumnezeu nu se face uşor. Este o luptă acolo şi multă trudă.
          Oamenii cred că un efort financiar în favoarea altora face totul dar nu este adevărat. A te dărui pe tine altora face totul şi aceasta nu este cu putinţă prin mijloace omeneşti şi nu va fi posibil niciodată dacă omul nu conştientizează această nevoie.
          Sunt părinţi care fac mari eforturi financiare în favoarea copiilor lor, crezând că în felul acesta copiii vor fi fericiţi. Muncesc mult ca să poată oferi mult şi de aici se naşte un paradox: au de suferit tocmai cei pe care vor să-i facă fericiţi! Pentru că părinţii de fapt îşi neglijează copiii pentru care spun că trăiesc. Şi în loc să se ofere pe ei înşişi copiilor, le oferă bani sau lucruri pe care le cumpără cu bani. Şi apoi nu ştiu de ce copiii lor o iau razna sau nu mai găsesc la ei afecţiune şi dragoste.
          O vreme toţi oamenii de pe pământ au gândit în aceşti termeni, au văzut fericirea din această perspectivă, a posesiunilor materiale. Dar s-a întâmplat că la un moment dat în istoria omenirii a venit Cineva care a pretins că este Dumnezeu Însuşi. Este vorba despre Isus Hristos. El a venit să ofere oamenilor o altă perspectivă asupra a ce înseamnă să fii fericit, dacă vreţi despre ce înseamnă să faci un cadou.
          El a spus hotărât şi răspicat că fericirea nu constă în lucrurile materiale după care alergau toţi şi că a căuta aceste lucruri cu prioritate în viaţa scurtă a omului pe pământ înseamnă irosirea singurei vieţi şi apoi a veşniciei, înseamnă trudă şi durere. Cuvintele pe care le-a rostit atunci, şi care au rămas consemnate pentru noi pe paginile Bibliei, au însemnat o altă perspectivă asupra vieţii. Matei, capitolul 6:
19  “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii;
20  ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.
21  Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
22  Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;
23  dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!
24  Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.
25  De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?
26  Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu semenă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grînare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?
27  Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?
28  Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes;
29  totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.
30  Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?
31  Nu vă îngrijoraţi, deci, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”
32  Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.
33  Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
34  Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.”

          Nu mulţi au crezut aceste cuvinte şi nu mulţi au fost cei ce I-au dat crezare lui Isus Hristos, trăind în acel fel nou, în care chiar El trăia, fiind un exemplu. Dar au fost totuşi câţiva. Ei L-au crezut pe Isus, au lăsat totul şi au mers după El. Problema a fost că Isus Hristos le cerea tuturor să facă acest pas al renunţării şi al schimbării perspectivei asupra vieţii şi că spunea răspicat că nu este altă cale spre fericire, spre a fi cu Dumnezeu. Matei, capitolul 10:
37  Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.
38  Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine.
39  Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga.”

          Preţul găsirii lui Dumnezeu şi al comuniunii veşnice cu El era şi este renunţarea la tot, chiar la viaţa omului, dacă se cerea acest lucru.
          Dacă vreţi Domnul Isus a venit să ne facă un cadou. Dar, aşa cum facem şi noi uneori cu copiii noştri, a condiţionat acest cadou de renunţarea noastră la altele. Adică nu putem avea şi cadoul ceresc şi cele pământeşti.
          Aceasta era o cerinţă grea atunci şi este la fel de grea astăzi, în societatea de consum în care trăim. În Marcu capitolul 10 găsim istoria tânărului bogat care a plecat întristat de la Isus pentru că, deşi era moral şi religios, el nu a putut renunţa la tot.
          Dar, aşa cum am spus, unii au putut. Să ne gândim doar la apostolul Pavel, un rabin tânăr, promiţător, inteligent, de perspectivă, care avea totul în faţă. Dar a renunţat şi a putut spune cu bucurie, mult mai târziu, când a putut să verifice, că renunţarea a fost pasul cel bun:
7  “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos.
8  Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos,
9  şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.
10  Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;
11  ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” (Filipeni, capitolul 3).

          Renunţarea care ni se cere este preţul care trebuie plătit de fiecare creştin. Deşi trăim într-o societate declarată creştină totuşi preţul renunţării nu mai este cunoscut. Prin urmare nu există creştinism decât declarativ şi cadoul oferit de Dumnezeu prin Hristos nu mai este disponibil. Este ca şi cum am sta cu braţele pline de tot felul de lucruri fără valoare, Dumnezeu ne întinde darul Lui preţios în Hristos dar nu mai avem loc pentru acest dar şi El trebuie să se retragă.
          Implicaţiile refuzului sau primirii Darului ceresc, care este Isus Hristos, uneori nu se văd imediat, instantaneu. Omul poate să rămână cu gunoaie o vreme şi să se bucure de ele iar cel ce a renunţat la gunoaie să le regrete o vreme şi să fie o luptă pentru a se întoarce la ele. Dar cei ce rămân consecvenţi, fie cu Darul adevărat fie cu gunoaie, în timp vor putea aprecia valoare alegerii lor.
          Cei ce L-au ales pe Isus vor rămâne în pace şi pacea aceasta va creşte tot mai mult, pe măsură ce vor fi tot mai hotărâţi în această alegere, în fiecare zi. Ei se vor deosebi de “creştinii” cu numele, “creştini” care doar Îl adaugă pe Isus în capătul unei liste lungi.
          Aşa cum am spus, timpul, şi în final veşnicia, vor certifica alegerile pe care le-am făcut, alegeri care ne marchează pentru viaţa pe pământ şi ne vor stabili locul în veşnicie.
          SUA a fost un loc mult binecuvântat de Dumnezeu şi mulţi au numit această ţară “al doilea Canaan”. Dar pe măsură ce Dumnezeu a dat binecuvântări materiale şi propăşire economică sufletele oamenilor au început să uite de chemarea Celui în care spuneau că cred, adică de a nu-şi găsi pacea şi odihna şi bucuria în lucrurile trecătoare, şi L-au trecut pe Isus Hristos în coada listei. Nu au renunţat la El chiar de tot. Cel puţin aşa credeau ei şi se înşelau singuri. Ciudat că, deşi cunoşteau cerinţa lui Isus ca El să fie totul pentru ei, nu i-au mai dat importanţă, chiar au neglijat-o.
          Efectele le vedem astăzi. O ţară admirată şi dorită în trecut de toţi a ajuns să fie urâtă de cei mai mulţi şi în grea situaţie economică. O ţară sigură şi care nu se temea de duşmani a început să fie stăpânită de frică şi ameninţată tot mai mult. O ţară care a avut pace dar acum nu o mai are.
          Hristos doar poate oferi pacea dar El nu o dă decât în condiţiile Lui. Şi voia Lui nu mai este la loc de cinste în această ţară de multă vreme. Nu că în alte ţări ar fi. România bunăoară, sau Europa.
          Cu cât lumea se îndepărtează de Dumnezeu cu atât îşi pierde pacea şi o caută cu mai mare disperare.
          Şi se ajunge astfel la ceea ce m-a inspirat să scriu aceste gânduri.
          Am citit o ştire că în SUA, de sărbătorile de iarnă din anul 2011, printre cadourile cele mai oferite şi cumpărate au fost armele de foc! Circa 500.000 de arme au fost vândute în şase zile de dinaintea Crăciunului!
Probabil că ei încă mai citează cuvintele Psalmului 91:
1  “Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt, şi se odihneşte la umbra Celui Atoputernic,
2  zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare, şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”, dar de fapt se încred acum în armele de foc. Cele personale sau în arsenalul uimitor pe care îl au forţele lor armate pe întreg cuprinsul pământului.
          Pentru că au uitat ce vrea Dumnezeu de la ei şi şi-au pus încrederea în lucruri de nimic, în gunoaie, iată că de Crăciun au ajuns să îşi facă cadou pistoale şi mitraliere. Înţeleg că frica şi spaima este peste ei.
          Când Domnul Isus şi-a făcut cunoscută oferta Ierusalimului dar a fost respinsă El a spus:
Luca 19 cu 42. „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”
          Pacea vine doar acolo unde domneşte Hristos şi El nu domneşte într-o inimă împărţită. Acum când toţi care şi-au pus încrederea în lucrurile trecătoare fac prognoze îngrijorătoare şi vorbesc despre crize şi scenarii apocaliptice Dumnezeu mai caută oameni care să treacă senini prin toate şi cu fruntea sus, bucuroşi. Pentru că “lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” ( 1 Ioan 2:17) şi “Domnul scapă sufletul robilor Săi, şi nici unul din cei ce se încred în El, nu este osândit”. (Psalmul 34:22).
          Dacă nu ai pace şi te mai îngrijorezi este o dovadă clară că Dumnezeu nu este sprijinul şi tăria ta şi arată spre o nevoie urgentă de a te întoarce cu toată inima spre El şi de a întoarce spatele la toate celelalte în care te-ai încrezut până acum.
          Nu-ţi cumpăra liniştea şi pacea cu un cont în bancă sau cu un pistol sau cu o mitralieră. Şi nici măcar cu religiozitatea ta! Acestea niciodată nu au adus pacea ci războiul. Pacea o aduce doar Isus Hristos şi ascultarea totală de El.
          Mai devreme sau mai târziu Santa Claus vine pe coş cu o mitralieră dar Isus Hristos vine oricând, în inimă, cu pace. Dacă este primit şi cinstit.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/santa-claus-coboara-pe-cos-cu-o-mitraliera.html/feed 0 Imoralitate şi ocultism în muzica “creştină” http://www.radiounison.ro/editorial/imoralitate-si-ocultism-in-muzica-%e2%80%9ccrestina%e2%80%9d.html http://www.radiounison.ro/editorial/imoralitate-si-ocultism-in-muzica-%e2%80%9ccrestina%e2%80%9d.html#comments Fri, 30 Dec 2011 09:26:16 +0000 Dan Bercian http://www.radiounison.ro/?p=7171 Imoralitate şi ocultism în muzica “creştină” Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor POZA 44          Mă văd nevoit să scriu din nou despre influenţa muzicii aşa zis creştine. Am mai scris câteva articole pe această temă şi nu mi-am propus, în mod deosebit, să mai scriu şi altele. S-a întâmplat însă, deşi nimic nu este la întâmplare, să dau peste un material, bine documentat (şi care a fost tradus pentru voi în cele ce urmează), care vorbeşte despre unele aspecte din viaţa “vedetelor” de muzică “creştine”, material care m-a uimit şi m-a făcut să văd că problema este mult mai gravă decât am crezut.
          După ce am scris despre melodia “You Raise Me Up” a grupului de muzică New Age “Secret Garden” şi preluată de aproape toate formaţiile creştine mulţi s-au supărat pe mine, chiar unii dintre cei apropiaţi. N-am avut nici un moment de ezitare şi am ştiut că am făcut ceea ce a trebuit. Acum cred şi mai hotărât că puţine lucruri fac atât de mult rău în biserici ca şi muzica aşa zis “creştină”. Şi constat că nu mai au discernământ nici cei puşi să vegheze asupra acestui aspect.
          Voi prezenta azi trei “vedete” de muzică “creştină”. Influenţa lor în lumea creştină este considerabilă! Mai ales a lui M. W. Smith deoarece compoziţiile lui se cântă în aproape toate bisericile neoprotestante din lume. Şi nu doar neoprotestante. Am văzut o filmare dintr-o biserică ortodoxă coptă din Australia, biserică în care un grup de femei cântau una dintre compoziţiile lui M. W. Smith!
          Nu pot să nu constat puterea de impresie a acestor compoziţii şi faptul că toţi le caută şi îşi doresc să cânte aceste melodii. Din cauza puterii lor de impresie toţi consideră că aceste compoziţii Îl au pe Dumnezeu în spatele lor, fiind sursă de inspiraţie. Şi eu am trecut prin aceasta chiar la începutul vieţii mele de credinţă şi am trăit odată o impresie atât de puternică, ascultând o melodie a lui M. W. Smith, încât nu o puteam compara cu nimic altceva de până atunci din experienţa mea creştină. A fost cea mai puternică experienţă spirituală de până atunci din viaţa mea, ca şi stare emoţională.
          Atunci nu ştiam ce ştiu acum despre M. W. Smith şi alţi cântăreţi “creştini”. Nu ştiu cum să Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a păzit şi nu m-a lăsat să merg pe această direcţie a închinării false şi că, treptat, treptat, mi-a descoperit tot mai mult din pericolul imens pe care îl prezintă “muzica creştină” contemporană.
          Sunt aproape îngrozit, acum că am început să văd ce stă în spatele acestei muzici, de proporţiile imense ale înşelătoriei în care se află creştinismul evanghelic azi. Înşelătorie care vine prin muzică.
          Mi-am adus aminte de ceea ce îmi scria o tânără care studiază muzica în Geneva (citiţi articolul “Platon şi Socrate despre muzică”) şi de ceea ce le-a spus profesorul lor la un curs: “Există în istorie o influenţare a societaţii prin muzică. Dacă vrem să schimbăm legile tradiţionale, să schimbăm muzica “ ( Platon).
          Şi am înţeles că ceea ce modelează şi uniformizează azi “faţa” bisericii este muzica! Aceeaşi muzică a ajuns să se cânte în toată lumea, în toate bisericile evanghelice, de orice fel şi de orice nuanţă! Şi toţi au ajuns la fel! Legile tradiţionale au fost schimbate prin muzică! Este uimitor şi înfricoşător în acelaşi timp. Pentru că iată cine sunt cei ce ne modelează şi ne fascinează cu muzica lor:

          Amy Grant

          Amy Grant, regina muzicii pop, spunea: “De ce să te izolezi? Te izolează destul viaţa. Mă simt atât de izolată când intru într-o încăpere şi cineva spune: „Este creştină şi NIMENI NU-MI ÎNTINDE O MÂNĂ şi toată cocaina dispare…”(Bob Millard, Amy Grant, p.169).
         Biblia spune în 2 Timotei 2 cu 22: „Fugi de poftele tinereţii”, dar Amy spune: „Dezmierdările apar…Ca şi tânără, când ofeream parte din mine cuiva, ştiam că era vorba doar de flirt, DE PUŢINĂ DISTRACŢIE…” (Bob Millard, Amy Grant, p.30).
          Amy Grant afirma în Ladies Home Journal (dec.1985, p.210): „Mi se pare că oamenii care resping cu vehemenţă relaţiile sexuale dinainte de căsătorie, au avut parte de ceva experienţe dureroase în viaţă. La fel sunt cei ce spun un „Nu” categoric rock ‘n roll-ului. Există posibilitatea ca toate acestea să aibă vreo legătură cu ceva experienţe triste din trecut…”
          Cântecul lui Amy, „Baby, Baby”, a fost fără precedent în istoria muzicii gospel, fiind situat pe locul întâi în revista Billboard. Revista People (15 iulie, 1991, p.71) afirma despre video-ul lui Amy, „Baby, Baby”: „Iat-o pe sfânta de Amy îmbrăţişându-se cu un tip mişto, şoptindu-i „Baby, Baby” la urechi şi arătând destul de ATRACTIVĂ ŞI PĂCĂTOASĂ…”. După toate aceste remarci Amy se confesează: „Încerc să arăt SEXY ca să-mi vând albumul…” (Rolling Stone, 6 iunie, 1985, p.10).
Amy Grant – Baby, baby (YouTube Video)
          În 1998 Amy şi-a părăsit soţul cu care a fost căsătorită timp de 16 ani, Gary Chapman. Gary s-a aşezat efectiv în genunchi înaintea ei şi a rugat-o pe Amy să nu plece. În iunie 1999 Amy a divorţat de Gary. Iar la scurtă vreme, în martie 2000, Amy s-a căsătorit cu starul de muzică country Vince Gill. În 1996, soţia lui Vince a găsit un bileţel pe care scria – „Te iubesc, Amy” – în geanta lui de golf (People, 29 noiembrie, 1999). Încă din 1994, Amy i-a spus lui Gary: „Mi-am dat inima unui alt bărbat” (CCM, ianuarie 2000, p.36).  Amy Grant & Vince Gill on Larry King (YouTube Video)
          Amy recunoaşte la ABC Primetime, „Cred că o parte din mine l-a iubit (pe Vince) instantaneu.”
          Cu toate că Amy neagă orice contact sexual cu Vince înainte de căsătoria lor – puţini o cred – inclusiv Gary Chapman. Când a fost întrebat dacă Amy şi Vince aveau o relaţie, Gary a răspuns: „Pot să dau un răspuns la această întrebare? Da. Voi da vreun răspuns? Probabil că nu. După cum mărturiseşte Amy, ei au fost prieteni foarte dragi ani de zile. Cred că cei mai mulţi oameni ar putea adăuga aici. Eu mă opresc aici şi las restul pe seama abilităţilor lor matematice.”
          În albumul lui Amy, Lead Me On, Amy şi Michael W. Smith au scris cântecul „ păcat-ispită-adulter”, intitulat „Faithless Heart” (Inimă necredincioasă):

          Uneori femeia din mine
          Rătăceşte departe de casă,
          Şi în mintea mea trăiesc o viaţă
          Care mă înfrigurează până la oase.
          O inimă care caută nişte braţe ce nu pot fi găsite,
          Dar cine este străinul pe care dorinţa din mine îl caută?
          Nu ştiu.
          Dar mă sperie cu adevărat,
          Pentru că am un soţ acasă care are nevoie ca să-i fiu credincioasă…
          O, inimă necredincioasă!
          Mă ispiteşti până în adâncuri….
          Dumnezeule, tu ştii că aceste sentimente ale mele
          Ar putea distruge lumea mea,
          Ruinând promisiunile
          Pe care o inimă mai puternică le-a făcut odată…”
                    (Faithless Heart, Amy Grant – Lead Me On, 1998)

Inimă necredincioasă – cât de adevărat a fost acest lucru…

          Ocultismul în muzica lui Amy Grant

          Un „semn” înfricoşător care se infiltrează în muzica creştină contemporană este legat de simbolurile oculte. Iar multe dintre aceste simboluri sunt semne clare şi sfidătoare ale unor legături cu ocultismul. Harper’s Encyclopedia of Mystical & Paranormal Experience (p.594), spune: „Simbolurile sunt importante în toate învăţăturile oculte, pentru că ele conţin înţelepciune secretă accesibilă doar celeor iniţiaţi.”
          În videoclipul lui Amy, „That’ What Love is For”, unele simboluri oculte sunt afişate într-un mod clar şi deschis. În videoclip, Amy, îmbrăcată într-o robă roşie (folosită în ritualurile vrăjitoreşti), afişează într-un mod ciudat o stea cu şase capete în palme. Este un lucru cunoscut faptul că palmele sunt „punctul de contact” principal în ocultism. De aceea îţi aşezi mâinile pe o tablă Quija şi dai mâna într-o şedinţă. Steaua cu şase capete pe care o „transmite” Amy, este un hexagram. „Hex” este o vrajă folosită pentru a transmite un blestem. Hex este de asemnea un cuvânt grecesc pentru cifra şase. Sean Sellars, fost satanist, care a fost condamnat pentru că a sacrificat 3 oameni lui Satan, spune în cartea sa, Web of Darkness (Pânza întunericului, p.51): „Hexagramul este considerat de către unii ca fiind cel mai puternic şi mai rău semn în satanism şi în toată lumea ocultă.” Sellers mai adaugă: „Hexagramul este folosit mai ales în vrăjitorie pentru a chema demonii din adânc.”
În timp ce Amy afişează „hexagramul”, un bărbat misterios, îmbracat în negru începe să sape o chitară (blestemul) din „adânc”! Aceasta nu este coincidenţă sau accident. Aceste videoclipuri costă mii de dolari. Ele sunt pregătite şi coregrafiate până în cel mai mic detaliu.
Amy Grant – That’s What Love Is For (YouTube video)

          Michael W.Smith

          Inside Music (ian/febr. 1991) descriau un concert al lui Michael W.Smith: „Concertele lui adună sute de mii de fani împreună în fiecare an, mai ales tinere care ţipă întruna afecţiunea pe care i-o poartă. Pentru fanii lui, Smith este considerat absolut, de neîntrecut.”
          Scuza continuă pe care rockerii creştini mereu o aduc este că ei încearcă să ajungă la inima tinerilor cu evenghelia lui Isus Cristos folosindu-se de muzica rock ca de un instrument ajutător.
Iată ce a scris un reporter secular din Birmingham News, după ce a vizionat un concert a lui Michael W.Smith: „Dacă nu sunteţi familiari cu M. W. Smith ca făcând parte din lumea muzicii creştine contemporane, puteţi participa la concertele lui şi veţi pleca de acolo cu nimic mai înţelepţi.” (The Birmingham News, 12 febr, 1993, p.5c).
          Este uimitor să afli de la un necreştin că M. W. Smith nu are nimic de dat unei lumii care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu! Cum o să ajungi la tineri cu Evanghelia lui Isus Cristos dacă ei nici măcar nu pot spune despre tine că eşti creştin?!
          Un creştin trebuie să se deosebească de restul (1 Petru 2:9), să fie curat (1 Timotei 5:22; 2 Corinteni 7:1), sfinţit (1 Corinteni 6:11), separat de lume (2 Corinteni 6:17) şi sfânt (1 Petru 1:16). Dar după spusele lui Michael: „Totdeuna o să întâlneşti un grup de oameni conservatori. Ei spun că n-ai voie să faci asta, că n-ai voie să faci aceea, … nu ai voie să bei, nu ai voie să fumezi,….este un mod de gândire destul de bizar.” M.W.Smith (The Birmingham News, februarie 1993, p.1b).
          Cu câţiva ani în urmă, M. W. Smith a participat la turneul de muzică rock a lui Amy Grant. A fost un eşec total. Aşa că Smith s-a întors să cânte „creştinilor”.

          Ocultismul din muzica lui M. W. Smith

poza 1          Pe spatele albumului lui Michael W.Smith, The Big Picture, stă scris numele lui M. W. Smith scris invers (de la dreapta la stânga). Unul dintre primele semne ale satanismului este scrierea inversă. Aliester Crowley, un guru al satanismului modern (şi mentorul multor grupuri rock) spunea în cartea lui despre magie, „Magick in the orz and Practice”: „ …învaţă-l să scrie INVERS, …învaţă-l să gândească INVERS prin mijloace externe, după cum urmează:
          a. Să scrie INVERS…
          b. Să umble INVERS…
          c. Să asculte înregistrări fonice INVERS
          d. Să înveţe să vorbescă INVERS…
          e. Să înveţe să citescă INVERS…”
(Crowley, Aliester. Magick:Liber ABA, book four, 1994 Ordo Templi Orientis Edition, p.639)

 

 

 
POZA 2

          Altceva, deosebit de alarmant, stă ascuns în scrierea numelui lui Michael W. Smith de pe acest album. Litera „M” din Michael şi „T” din Smith face parte din alfabetul runic (runic înseamnă secret) folosit în vrăjitorie şi în satanism!
          În Dicţionarul cultelor, sectelor, religiilor şi ocultismului, scrie despre „rune”: „De la cuvântul german raumen, ce înseamnă „secret” sau „mister”. În vrăjitorie o „rună” este un cântec magic. Există diferite alfabete runice folosite de către grupurile oculte.” (Mather, George A. şi Larry Nichols, The Dictionary of Cults, Sects, Religions and the Occult, p.235)
          Autor şi cercetător în simboluri oculte, dr. Cathy Burns, a fost aşa de alarmat de folosirea caracterelor runice de către Michael W. Smith pe coperta albumului Big Picture, încât i-a scris lui Smith cerându-i o explicaţie. Iată ce răspuns a primit: „Când i-am scris lui Smith despre aceasta, managerul lui mi-a scris înapoi. El a negat că albumul ar conţine caractere runice, dar mi-a spus că dacă vreau să aflu mai multe despre aceste caractere ar trebui să caut mai multe informaţii la bibliotecă! Probabil că nu este pentru folosirea acestor caractere, dar cu siguranţă nu a încercat să mă avertizeze că aceste caractere sunt simboluri oculte.” (Dr. Cathy Burns, Masonic and Occult Symbols Illustrated, p. 288)
          În cartea, Web of Darkness, fostul satanist Sean Sellers spunea: „Runele sunt cea mai veche formă de cunoştinţe oculte şi magie… folosirea lor întoarce persoana împotriva lui Dumnezeu.” (Sean Sellers, Web of Darkness, p.72)
POZA 3          Albumul de Crăciun al lui Michael W.Smith, are cea mai bizară copertă de album care a putut fi văzută vreodată. Michael W. Smith pur şi simplu stă pe un scaun într-o poziţie ciudată. Ce face acolo? După o prezentare cu slide-uri despre rockul creştin, am expus şi coperta albumului Christmastime a lui Michael W. Smith cu remarca „ce copertă ciudată are!”. Dar nu aveam nici o idee ce făcea de fapt Smith! După prezentare, un bărbat a venit la mine şi mi-a spus ca Michael folosea caractere runice. Trupul lui forma litera „T” iar baza scaunului forma litera „M”. Incredibil!

 

 

 

 

          Sandy Patti

          În anul 1995, valuri de şoc au zguduit planeta CCM (Contemporary Christian Music). Sandy Patty a mărturisit că trăia în adulter din 1991 cu cântăreţul Don Peslis. Şi el nu era primul. Christianity Today afirmă: „Potrivit câtorva surse independente care în perioade diferite ştiau despre activităţile cântăreţei Sandy Patti, ea a avut două relaţii extra-maritale, în ambele cazuri cu bărbaţi căsătoriţi.” (Christianity Today, 11 septembrie, 1995, p.72)
          Mare parte din cariera ei la CCM, Sandy Patti şi-a petrecut-o trăind în adulter cu bărbaţi căsătoriţi! Atunci când Sandy Patty apărea pe scenă, depunând mărturie şi cântându-I Domnului, ea trăia în adulter! Sandy a divorţat la scurtă vreme de soţul ei şi s-a căsătorit cu Peslis, chiar dacă soţul ei a fost dispus să o ierte şi să-şi refacă căsătoria.
Panis Angelicus by Sandi Patty and Don Peslis (YouTube Video)
          PsychoHeresy Awareness scria: „Popularitatea crescândă a lui Sandy Pattty este un indiciu al stării de jos a creştinilor care rostesc numele lui Cristos dar nu vor să urmeze doctrina Bibliei. Faptul că te căsătoreşti cu o persoană cu care ai comis adulter nu rezolvă problema ci creează o continuă stare de neascultare faţă de Dumnzeu. Cum se căieşte cineva de păcatul adulterului în timp ce se afişează într-o relaţie cu un fost părtaş al acestui păcat? (PsychoHeresy Awareness Letter, martie-aprilie 1998, pp.1,8)
Cu toate acestea Sandy este mai populară ca niciodată.

          Pentru azi mă opresc aici dar poate voi reveni pentru că mai sunt multe altele de spus şi despre alte vedete ale muzicii creştine contemporane.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/imoralitate-si-ocultism-in-muzica-%e2%80%9ccrestina%e2%80%9d.html/feed 0 Ia Pruncul si fugi! http://www.radiounison.ro/editorial/ia-pruncul-si-fugi.html http://www.radiounison.ro/editorial/ia-pruncul-si-fugi.html#comments Fri, 23 Dec 2011 06:55:16 +0000 Dan Bercian http://www.radiounison.ro/?p=7162 Ia Pruncul si fugi! Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor Iosif duce Pruncul in Egipt          Când un om ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt în acel om este reală, el va căuta să-L cunoască şi mai mult pe Dumnezeu, uimit fiind de măreţia, frumuseţea, bunătatea, sfinţenia, dragostea, de fiinţa Lui. Dar pe măsură ce va înainta tot mai mult pe calea credinţei şi se va apropia tot mai mult de Dumnezeu omul va începe să-l descopere tot mai mult şi pe vrăjmaş, pe diavol.
          Oamenii care nu cred în Dumnezeu, marea majoritate dintre ei, nu cred nici în diavol. Ei fac glume atunci când aduci în discuţie acest subiect. Dar cei credincioşi, care cred cu adevărat în Dumnezeu ştiu la fel de bine că există şi diavol.
          Adevăraţii credincioşi, cei ce cred în Isus Hristos şi au hotărât să-l urmeze cu toată fiinţa lor, pe măsură ce Îl cunosc tot mai mult pe Dumnezeu, ajung să-l cunoască tot mai mult şi pe diavol, în sensul de a şti tot mai bine felul în care el lucrează şi vrea să facă rău, să-i abată pe oameni de pe calea credinţei. Apostolul Pavel le scria credincioşilor din Corint, la 2 Corinteni capitolul 2 şi versetul 11: “ca să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui.”
          Înţelegem că Pavel, care avea o cunoştinţă mare a lui Hristos şi-L cunoştea bine, avea o cunoştinţă mare şi a felului în care lucra Satana. Aşa cum Duhul Sfânt i-a descoperit planurile lui Dumnezeu şi i-a dat lui Pavel Evanghelia, tot aşa i-a descoperit lui Pavel şi modul în care Satana operează. Un credincios adevărat trebuie să tânjească tot mai mult să-L cunoască pe Dumnezeu, aceasta trebuie să fie preocuparea cea mai importantă a lui şi la fel dorea şi Pavel, astfel că undeva în jurul vârstei de 65 de ani, după mulţi ani de umblare pe calea pocăinţei şi după mari experienţe spirituale cu Dumnezeu, el îşi dorea să-L cunoască şi mai mult. Filipeni 3 cu10: “Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.”
          Este greşit ca un om să caute să-l cunoscă pe Satana dar dacă un om Îl va cunoaşte pe Dumnezeu, Dumnezeu îl va învăţa pe acel om tot ce trebuie să ştie despre duşman, nu îl va lăsa pe credincios să nu ştie despre planurile celui rău.
          Cu cât un credincios este mai superficial cu atât el nu va cunoaşte nici planurile celui rău. De aceea când stai de vorbă cu un om şi îl avertizezi în legătură cu vre-un pericol el te tratează poate cu dispreţ sau glumeşte pe seama a ce i-ai spus, nu ia în serios. Acel credincios superficial, care Îl cunoaşte puţin pe Dumnezeu, sau nu-L cunoaşte deloc, doar a auzit despre El, nu cunoaşte nici felul în care operează duşmanul şi cade în capcanele lui.
          Satana este peste măsură de şiret şi viclean. Doar o cunoaştere reală a lui Dumnezeu ne va ajuta să vedem şi felul în care cel rău vrea să ne influenţeze şi să ne înşele.
          De multe ori m-am gândit la următorul aspect:
          Ştim cu toţii că regimul comunist era şi este un regim satanist, regim care a luptat şi luptă împotriva lui Dumnezeu. În anii care au trecut am putut vedea cu toţii ura puternică a lui Satana faţă de credincioşi. Printre alte lucruri credincioşii nu aveau voie să pomenească, în timpul sărbătorilor de iarnă, despre Moş Crăciun. Dar pentru că atracţia oamenilor era atât de mare pentru acest personaj, l-au rebotezat şi i-au zis Moş Gerilă. Acum, privind din perspectiva lui Dumnezeu, şi Moş Crăciun şi Moş Gerilă sunt tot una. Nici unul nu te duce spre Dumnezeu ci spre firesc şi lumesc şi sunt invenţii omeneşti. Dar ce a dorit Satana să facă? Să ne inducă ideea că Moş Gerilă nu este adevărat dar Moş Crăciun este real şi de acceptat. Veţi spune că doar noi românii am avut un astfel de Gerilă.
          Uitaţi-vă însă ce se întâmplă în ţările aşa zis civilizate şi dezvoltate, SUA bunăoară. Se fac tot mai mari presiuni din partea societăţii civile, a celor necredincioşi, de a se scoate din uz orice simbol al Crăciunului. Unii atentează chiar la existenţa lui Moş Crăciun (Santa Claus), sugerând că ar fi un obicei creştin şi alţii ar putea fi insultaţi şi obligaţi să asiste la nişte obiceiuri cu care nu sunt de acord.

          Subtilitatea celui rău este că încearcă să inducă oamenilor ideea că toate aceste obiceiuri de Crăciun ar avea ceva de-a face cu Dumnezeu! Şi îi vezi pe creştinii de pretutindeni, mai ales pe cei din SUA care au, trebuie să recunoaştem, o capacitate de a se mobiliza şi de a lupta pentru ceea ce ei consideră că merită luptat, că ies în stradă sau pe Internet şi protestează împotriva celor ce vor să le fure sărbătoarea şi obiceiurile. Sunt peste măsură de scandalizaţi că lor, creştinilor, urmează să li se ia toate simbolurile şi că, în felul acesta, se atentează la credinţa lor. Satana a reuşit să ducă lupta lor pe o direcţie greşită şi să îi facă să îşi irosească forţele într-o luptă care nu îi poate duce mai aprope de Hristos.
          Când magii şi păstorii au ajuns înaintea Pruncului Isus nu au avut nevoie de altceva decât de Pruncul Isus. Pe El l-au căutat, pe El l-au găsit şi El le-a fost de ajuns. Dar azi Pruncul a devenit doar un accesoriu pe lângă multe, multe altele. Creştinii azi nu realizează că doar de Prunc au nevoie. Au fost înşelaţi că dacă toate celelate lipsesc atunci nimic nu mai este.
          De multe ori am spus şi eu ca şi alţii că sărbătoarea de Crăciun nu mai este ceea ce trebuie să fie. Dar cred că am greşit. Pentru că mă întreb dacă a fost vreodată ceea ce ar fi trebuit să fie? Unii creştini sunt mulţumiţi de ceea ce este şi sunt fericiţi, alţii se luptă să scoată afară din sărbătoare lucrurile care ţin de păgânism şi care, spun ei, au pângărit sărbătoarea. Acum mă gândesc că şi acest din urmă demers este greşit. Eu cred că adevăraţii creştini ar trebui să-L ia pe Isus din toată această mascaradă şi să plece. Să-i lase pe ceilalţi cu ale lor şi cu tot păgânismul şi cu toată distracţia.
          Încă înainte cu circa o lună de sărbătoarea Crăciunului faţa oraşelor se schimbă. Când intri în magazin ca să-ţi faci cumpărăturile te întâmpină deja muzică de Crăciun. Se zice că am intrat în spiritul sărbătorii. Dar creştinilor ar trebui să li se facă greaţă de tot ceea ce aud. Tot felul de colinde de Crăciun cântate de oameni nesfinţi, care nu au nimic de-a face cu Dumnezeu se revarsă peste noi. Ce dacă Isus este pomenit (dacă mai este pomenit) şi se vorbeşte despre naşterea Lui? Aceasta este blasfemie! Formaţii de muzică rock au albume cu muzică de Crăciun! Toate marile vedete ale muzicii lumeşti, păgâne, idolatre, au albume de Crăciun! Fie că Numele lui Isus este parodiat şi batjocorit, fie că se cântă cântece care par a avea o anumită decenţă, tot blasfemie este. Să cânţi despre Dumnezeu dar să Îl necinsteşti prin viaţa de păcat, este blasfemie! Este a lua în deşert numele lui Dumnezeu! Cred că niciodată nu se ia mai mult în deşert numele lui Dumnezeu ca la Crăciun! Creştinii ar trebui să fie îngroziţi dar ei se simt bine şi chiar cred că toată vânzoleala şi gălăgia este benefică şi spre gloria lui Dumnezeu. Şi nu este. Nu are cum să fie. Am înţelege aceasta dacă l-am cunoaşte pe Dumnezeu şi dacă ne-ar preocupa gloria Lui.
          Creştinii fireşti se entuziasmează de proporţiile sărbătorii. De faptul că politicienii, sportivii, vedetele, bogaţii lumii, mai nou chiar şi alţii din alte religii, se prind în hora sărbătorii, şi apreciază aceasta ca o mare victorie pe terenul creştinismului. Dar nu este aşa. În fond este o mare înfrângere. O mare diversiune din partea duşmanului. Dumnezeu strigă: “„Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apocalipsa 18:4).
          Ar trebui să facem ceea ce au făcut Iosif şi Maria după ce Pruncul s-a născut, înştiinţaţi fiind de înger că Irod vrea să-L omoare pe Isus, înger care le-a spus: “Ia Pruncul şi fugi departe şi rămâi acolo până când îţi voi spune eu.” Iosif nu a făcut un sfat cu Maria şi apoi să se ducă la Irod şi să caute să-l convingă că Isus nu este un pericol public. Isus era un pericol pentru Irod şi Irod a ştiut bine aceasta.

          Între Isus şi Irod nu putea exista convieţuire şi nu putea fi reconciliere. Tot aşa nici azi nu poate fi convieţuire paşnică între Isus şi lume. Isus nu a venit să aducă pacea ci sabia! Buna înţelegere şi aparenta pace de la Crăciun între fii luminii şi fii întunericului ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne dea mari semne de întrebare. Dacă este pace, şi la Crăciun se pun armele jos, nu este din cauză că Satana s-a îmblânzit ci pentru că noi nu mai suntem un pericol pentru el. A reuşit să ne înşele orbindu-ne cu luminile de Crăciun.
          Din nefericire azi creştinii vor pace între Irod şi Isus Hristos aşa că nu iau Pruncul să fugă ci caută să potolească mânia lui Irod, prin compromis. Dar mânia lui Irod nu se potoleşte decât dacă moare Pruncul!
          Ne spunem, ascultând şoapta celui rău, că dacă nu vom fi atât de radicali nici Irod nu o să vadă un pericol în Isus şi Îl va lăsa în pace, implicit şi pe noi. Acesta este compromisul pe care creştinismul îl face azi. Isus şi politicienii, Isus şi vedetele, Isus şi colindele, Isus şi orice altceva pentru ca să nu se ridicie Irod mânios şi să ne spulbere. Dacă este pace este pentru că Irod crede că Pruncul a murit. Şi azi, uitându-se la creştinism, Irod se duce la culcare liniştit.
          În loc să denunţăm toate adaosurile şi să spunem că nu le vrem, le-am adaptat şi adoptat şi le-am dat nume creştine. Dacă cei din lume au făcut din cântările de Crăciun o ruşine şi o afacere de ce să nu facem şi noi la fel? L-am pus pe Prunc pe note săltăreţe în loc să-L luăm în braţe şi să fugim cu El departe de nebunia lumii. Este greu de imaginat ce se află în mintea conducătorilor de adunări care au pus bradul de Crăciun în sanctuar, un idol în faţa căruia se închină zornăindu-şi clopoţeii religiozităţii şi orbirii lor spirituale. Pruncul, crescut mare acum, spunea că “am să te vărs din gura Mea” pentru că amestecul căldicel de păgânism şi Dumnezeu Lui îi face rău.
          Cu cât luminile de Crăciun sunt mai multe cu atât întunericul este mai mare. Este greu să vezi întunericul când toate luminile sunt aprinse. Dar aceste lumini nu sunt pentru vedere ci pentru orbire. Numai cei ce au ochi duhovniceşti pot să vadă. Dar ochii duhovniceşti nu se dau tuturor şi nu se dau uşor şi nu se dau pe nimic.
          Când Pruncul Isus a fost adus în Templu, la opt zile, pentru a fi tăiat împrejur, erau acolo mulţi oameni. Preoţi şi oameni de rând. Doar doi l-au recunoscut pe Isus ca fiind Mesia, Mântuitorul lumii. A fost Simeon şi a fost Ana.
          Despre Simeon Scriptura spune (Luca 2: 25-26): “Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă, şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângîierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului.”
          Nu la întâmplare Simeon l-a recunoscut pe Mesia. Viaţa lui era secretul. Ce frumos vorbeşte Scriptura despre el: “Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon”. În tot Ierusalimul “era un om” care ducea o viaţă sfântă şi era cu frică de Dumnezeu. Lui Duhul Sfânt i-a făcut descoperiri şi nu altora.
          Apoi era şi Ana. Avea 84 de ani. Şi după ce a trăit doar şapte ani cu soţul ei, care a murit, ea a trăit tot restul zilelor, foarte mulţi ani, poate vreo 60, slujind lui Dumnezeu în Templu cu post şi cu rugăciuni. Adică s-a pus întru totul la dispoziţia lui Dumnezeu. Şi ea a primit revelaţii de sus. Şi ea l-a recunoscut pe Mesia.
         Azi credincioşii cred că descoperirile de sus vin mâncând cârnaţi şi prăjituri şi cântând colinde sau mergând la “biserică”. De aceea şi întunericul este mare.
          Vorbim despre Isus şi “simplitatea primului Crăciun”. Vorbim despre o iesle umilă, despre oi şi vite. Vorbim despre faptul că Isus s-a născut în umilinţă şi smerenie ca să ne dea un exemplu şi tocmai acest exemplu nu îl prindem.
          Ana şi Simeon au trăit o viaţă întreagă în sfinţenie şi amândoi erau la sfârşitul vieţii lor pe pământ când li s-a arătat Isus. Cine mai are azi răbdare o viaţă întreagă! O viaţă de ascultare şi de slujire. Azi vrem totul acum şi aici. Nu mai ştim preţul jertfei şi al ascultării în tăcere. Vrem să ne simţim bine plătind un preţ cât mai mic, dacă se poate chiar nici un preţ. Unii primesc “credinţa” pentru că se nasc într-o familie sau un neam, alţii o primesc doar ridicând o mână la un apel emoţional. Unde este diferenţa? Nicăieri. Ce se naşte atunci? Nume într-un registru şi nu “un om” şi nu un slujitor de o viaţă, care să aştepte să-L vadă pe Isus, la sfârşitul felului lui de vieţuire, atunci cânt toată zarva se va termina şi fiecare vom sta prăbuşiţi în faţa Lui.
          Simeon şi Ana nu au fost înşelaţi aşa ca mulţi alţii, ca şi cei ce nu L-au recunoscut pe Isus sau care au crezut că alţii sunt Mesia. Înţeleptul Gamaliel a fost atent şi a constatat că dacă urmezi pe un mesia fals ajungi de nimic. Faptele Apostolilor capitolul 5, versetele 36 şi 37:
          “Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, şi la care s-au alipit aproape patru sute de bărbaţi. El a fost omorât, şi toţi cei ce îl urmaseră, au fost risipiţi şi nimiciţi.
37  După el s-a ivit Iuda Galileanul, pe vremea înscrierii, şi a tras mult norod de partea lui: a pierit şi el, şi toţi cei ce-l urmaseră, au fost risipiţi.”
          De ce au fost înşelaţi aceştia şi mulţi alţii ca ei? Nu şi-au dedicat viaţa lor lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-a lăsat ca să fie înşelaţi. Au crezut ceea ce li s-a spus, dar ceea ce n-ar fi găsit dacă ar fi fost curioşi să-şi citească Scripturile, şi anume că au primit totul printr-un simplu “da” şi că nu mai trebuie să facă nimic. Evanghelia uşoară şi falsă care se propovăduieşte azi duce la creştini slabi şi apatici care cred că descoperirea de sus şi revelaţia lui Dumnezeu se dă tuturor fără nici un efort. Şi nu este adevărat! Niciodată nu a fost aşa şi acest gând este o altă minciună a celui rău, minciună pe care cei mai mulţi o cred.
          Iată ce spune Scriptura, ca să nu ziceţi că vorbesc de la mine:
          Psalmul 1:1 “Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!
2  Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!”
          Psalmul 4 cu 7: “Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulţeşte rodul grâului şi al vinului.”
          Psalmul 112:1 “Lăudaţi pe Domnul! Ferice de omul care se teme de Domnul, şi care are o mare plăcere pentru poruncile Lui! 2 Sămânţa lui va fi puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat.”
          Psalmul 73 cu 25: “Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.”
          Ieremia 29:13 “Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.”
          Ce spunea Domnul Isus? Luca 14:26 „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.”
        Cred că noi ne jucăm de-a credinţa şi pocăinţa. Dacă am lua în serios doar aceste versete, dar câte altele asemenea lor mai sunt, atunci ne-am prăbuşi înaintea lui Dumnezeu şi ne-am pocăi de păcatul de a nu-L fi căutat din toată inima sau de păcatul de a nu avea toată plăcerea în El şi poruncile Lui, porunci care sunt grele doar pentru cei ce nu-L iubesc.
          În veacul acesta în care totul este instant, chiar şi credinţa, în care totul este pentru fericirea noastră, chiar şi Dumnezeu, nu este de mirare că înşelăciunea este la maxim şi chiar în mijlocul blasfemiei, ereziei şi păgânismului creştinii zornăie din clopoţei şi s-au împodobit cu firesc şi lumesc mai ceva ca un brad de Crăciun. Nu văd lucrarea lui Satana pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeu. Iar Domnul Isus spunea că “viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”
          După cum văd eu cred că urmează să li se facă creştinilor un mare bine: Isus să fie scos din sărbătoarea de Crăciun. Ca să nu se ofenseze cei ce nu cred că El este Dumnezeu.
          Ceea ce ar fi trebuit să facă creştinii (adică să-L ia pe Isus din acest amestec idolatru şi să plece cu El departe de toată murdăria) va îngădui Dumnezeu să facă Satana în ura lui desăvârşită pe care o are faţă de Isus Hristos, faţă de Cel care l-a biruit şi l-a făcut de râs la Golgota, pe cruce. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui mare şi desăvârşită, se foloseşte chiar şi de ura celui rău pentru a-şi atinge scopurile. Şi când Isus va fi scos de tot din această sărbătoare atunci cei ce L-au iubit pe Isus vor merge cu El, fericiţi, iar cei ce au iubit restul vor merge cu resturile, tot fericiţi, pentru o vreme. Măcar se va şti cine cu cine votează.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/ia-pruncul-si-fugi.html/feed 0 Protestanţii nu mai protestează http://www.radiounison.ro/editorial/protestantii-nu-mai-protesteaza.html http://www.radiounison.ro/editorial/protestantii-nu-mai-protesteaza.html#comments Fri, 09 Dec 2011 08:21:44 +0000 Dan Bercian http://www.radiounison.ro/?p=7093 Protestanţii nu mai protestează Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor martiri          Am auzit şi eu, şi apoi am văzut pe Internet, predica pe care pastorul penticostal Vladimir Pustan a avut-o în Biserica catolică “Sfânta Maria, Regina păcii şi a unităţii”din Timişoara. Cineva a avut grijă să îmi trimită un link cu înregistrarea video şi apoi cu luările de poziţie ale celor ce au văzut înregistrarea. ( YOUTUBE LINK )
          M-am abţinut să fac comentarii pe site-ul respectiv însă m-am gândit mult la ceea ce am văzut dar şi la comentariile pe care le-am citit. Unii erau împotriva gestului şi a semnificaţiilor gesturilor pe care pastorul Pustan le-a avut în biserica catolică, acuzând şi condamnând acţiunea lui. Alţii se situau exact de cealaltă parte a baricadei strigând cu elan: „Du-te înainte frate Pustan şi nu te uita la câinii care latră!”. Sprijinindu-l pe pastorul Pustan erau implicit, împotriva celor ce nu procedează ca el, a celor de „modă veche” din cultul penticostal, sau din alte culte înfrăţite cu acesta.
          Aşa cum spuneam m-am gândit mult la acest moment, şi trebuie să recunoaştem că a fost un moment ieşit din comun, că mai rar ne este dat să vedem aşa ceva. Deşi pastorul Pustan cumva ne-a pregătit prin „ieşirea” la biserica ortodoxă a preotului Pomohaci, din Moşuni, în urmă cu câţiva ani şi se pare că au mai fost şi altele. Am auzit că se spune că pastorul Pustan este singurul dintre pastorii evanghelici acceptat să predice în bisericile cultelor istorice. Este aceasta o notă bună sau dimpotrivă?
          Iată-l deci pe pastorul Pustan într-o biserică catolică. Nu ştiu ce se va întâmpla în continuare şi dacă, la nivelul conducerii cultului, vor fi reacţii. Dar nu pot să nu constat că ceva se întâmplă în cultul penticostal. Există o mişcare de înnoire şi un grup de pastori tineri care vor neapărat să facă schimbări majore. Până când dorinţele lor vor prinde contur şi vor fi aprobate, dacă vor fi, totuşi lucrurile nu stau pe loc. Probabil că ştiţi ce s-a întâmplat la celebra şi cu cântec strângere a Penielului de la Oradea şi cu celebrul dans al „fiului risipitor”. Garda veche a penticostalilor s-ar fi răsucit în mormânt, dacă ar fi văzut momentul „artistic”.
          Apoi direcţia nouă pe care a luat-o „lauda şi închinarea” din multe adunări penticostale, de asemenea, ar fi fost de neconceput în urmă cu doar douăzeci de ani.
          Moda şi lumescul din adunări iar ar da dureri de cap luptătorilor din vechea gardă, acum plecaţi la Domnul, după o viaţă de încercări, lipsuri, lupte şi greutăţi.
          Nu merg mai departe, sunt şi alte lucruri noi care se doresc de unii în cult, vreau doar să ajung la momentul Pustan şi biserica catolică. Din nou, un moment care cu greu putea fi anticipat în anii care au trecut.
          Oricât am vrea să ne considerăm de moderni şi deschişi spre colaborare şi ecumenism nu se poate să nu şocheze, în mediul neoprotestant, afirmaţia pe care pastorul Pustan a făcut-o în legătură cu fecioara Maria (“Fântână ferecată din care a curs izvorul mântuirii”), afirmaţie care dă de înţeles că acesta acceptă doctrina catolică despre Imaculata Concepţie, dar mai ales faptul că, la sfârşitul mesajului pe care l-a avut, pastorul Pustan s-a închinat înaintea fecioarei Maria.
          Prin Imaculata Concepţie Biserica Catolică afirmă că Maria, mama Domnului Isus, a fost neatinsă de păcatul originar şi ea nu a mai zămislit alţi copii în afara Domnului Isus. Dogma a fost promulgată de Papa Pius al IX-lea în anul 1854. Nici măcar ortodocşii nu acceptă această doctrină, sau cel puţin sunt reticenţi faţă de ea.
          În ceea ce priveşte închinarea înaintea fecioarei Maria, ce să mai vorbim? S-a vorbit destul şi nu doar cerneală multă a curs ci şi mult sânge.
          Nu am putut să nu remarc, din comentariile făcute pe Internet de cei implicaţi în disputa pro şi contra, că discuţia şi argumentaţia au coborât, în cele mai multe cazuri, de pe tărâmul învăţăturii Scripturii pe tărâmul părerilor personale. Acesta este un lucru de speriat dacă vorbim despre credincioşi care mărturisesc despre ei că sunt fideli Bibliei. Observ că Biblia este tot mai puţin relevantă, toleranţa greşit înţeleasă a prins rădăcini, şi adevărata spiritualitate se consideră a fi cea care îi acceptă pe toţi aşa cum sunt. M-am uitat în Biblie, şi în urmă la norul de martori, şi nu am găsit aşa ceva.
          În toată istoria creştinismului şi azi la fel acolo unde se mai găseşte creştinism autentic, a susţine că în cer nu merg toţi, că cei idolatri vor merge în iad, că mântuirea este doar prin Hristos şi prin nimeni altcineva, că mântuirea nu o dă un om sau o grupare religioasă ci Hristos, a însemnat război, suferinţă, prigoană, martiraj.
          Constat că azi este tot mai prezentă ideea că nu doar cei ce respectă Cuvântul lui Dumnezeu şi doar cei care cred în Isus Hristos vor merge în cer ci şi alţii, pe alte căi. Am rămas uimit să aud o astfel de afirmaţie chiar din gura celui mai mare evanghelist în viaţă azi. Să începem oare să ne aliniem şi noi românii curentului modern?
          Vorbind despre vechea gardă a credincioşilor penticostali şi despre noua gardă s-a născut în mintea mea o nedumerire. M-am gândit că ori cei din vechea gardă s-au înşelat şi nu au ştiut cum să conducă destinele credincioşilor penticostali şi au avut o doctrină greşită, ori cei ce azi sparg toate tiparele mergând pe o direcţie pe care cei de dinaintea lor nu ar fi mers, greşesc. Ori unii ori alţii.
          Intenţia mea nu este să pun pe nimeni la zid ci doar să-mi fie permis să-mi manifest nedumerirea şi să-mi lansez întrebările. Mai ales că nu fac parte din cultul penticostal ca şi membru dar mă identific cu credincioşii penticostali în foarte multe aspecte ce ţin de mărturisirea de credinţă, şi-i iubesc. Aşa cum îi iubesc pe toţi cei ce mărturisesc mântuirea doar prin credinţa în Isus Hristos, care au intrat în legământ cu El printr-un botez în apă, atunci când au înţeles cine sunt ei şi cine este Dumnezeu, şi care, plini de Duhul Sfânt, se luptă pe calea pocăinţei şi sfinţeniei în fiecare zi, lepădând lucrurile vechi şi renunţând la lume, căutând să fie credincioşi Adevărului, în dragoste. Şi mă consider şi eu unul dintre protestanţi. Şi chiar dacă trăiesc în secolul XXI nu înseamnă că nu mă identific, în multe aspecte, cu primii protestanţi. Protestanţi care au luptat pentru păstrarea adevărului lui Dumnezeu, au luptat împotriva denaturării acestui adevăr prin învăţături, interese şi datini omeneşti. Au considerat slujba aceasta atât de importantă încât au fost gata să-şi dea chiar viaţa, şi foarte mulţi dintre ei şi-au dat-o. Au fost aspecte ale vieţii de credinţă adăugate Scripturii cu care nu au putut fi de acord nici în ruptul capului şi le-au combătut cu înverşunare, considerând că a tăcea înseamnă compromis şi lepădare de Cel ce a murit pe cruce pentru ei. Uneori li se cerea doar să tacă, să se angajeze că nu vor mai vorbi împotriva bisericii oficiale dar care nu respecta Cuvântul lui Dumnezeu, sau să semneze o hârtie prin care să se angajeze la supunere faţă de biserica oficială sau li se promiteau, în schimbul supunerii, mari privilegii. Dar ei au preferat martiriul.
          Am citit recent o carte despre martirii Scoţiei din secolul al XVII-lea. Parcă întrece orice am citit despre martiri şi suferinţă. S-au întâmplat lucruri şi atrocităţi de neimaginat pentru o minte de om normal! Autorul spunea: „Mărturia Gordonilor din Earlston din acea vreme timpurie a credinţei reformate şi până în timpul partizanilor Covenant-ului a fost una plină de statornicie şi pietate. Au fost creştini şi protestanţi par excellence.”
          Nu este locul aici să vorbim despre toate marile încercări prin care au trecut cei ce au dorit să respecte întru totul învăţătura Bibliei. Au suferit cei implicaţi direct dar şi familiile lor. Li s-au confiscat proprietăţile şi au fost aruncaţi în închisoare, li se dădea foc în pieţele publice, li se tăiau mâinile şi picioarele şi capetele, erau înecaţi în apa rece a râurilor, etc.
          Dar nu doar în Scoţia s-au întâmplat aceste lucruri ci în toată Europa din acea vreme. Inchiziţia bisericii Catolice a scris cu sânge de martir paginile istoriei creştine.
          Nu mă gândesc la răzbunare sau ceva de genul acesta. Dumnezeu ne cere să iertăm şi să iubim. Dar mă gândesc că toţi aceşti mari înaintaşi ai noştri în credinţă au dobândit un loc de cinste nu doar în inimile celor ce i-au urmat ci chiar şi în cer. Ştim că martirii au un loc de cinste în cer şi mulţi dintre ei au ajuns acolo pentru că au protestat. Nu ar fi dorit să moară, ar fi dorit să trăiască o viaţă liniştită alături de familiile lor, să-L poată mărturisi pe Hristos în linişte şi pace, dar nu li s-a dat voie.
          S-au schimbat azi condiţiile faţă de ceea ce era în vremea Reformei şi a Întunecatului Ev Mediu? Suntem tentaţi să spunem că da, dar de fapt ele nu s-au schimbat. Nu s-au schimbat pentru că biserica faţă de care s-a protestat atunci nu şi-a schimbat învăţăturile nici azi, în cea mai mare parte sunt aceleaşi.
          Şi azi nu doar Isus Hristos este Singurul mijlocitor între oameni şi Dumnezeu, ci şi Maria, mama Lui şi sfinţii. Şi azi în învăţătura lor mai există Purgatoriul şi indulgenţele. Şi azi omul este la acelaşi nivel cu Dumnezeu, putând da învăţătură care să completeze şi să adauge la Scriptură, infailibil. Şi azi li se spune oamenilor că ei pot ajunge în cer doar prin intermediul Bisericii Catolice şi că nu este mântuire în afara ei. După această din urmă dogmă toţi credincioşii protestanţi care au fost martirizaţi pentru credinţa lor au ajuns în iad!
          Înaintaşii noştri, protestanţi, au murit moarte de martir pentru că nu au fost de acord cu toate acestea şi cu multe altele care ies din contextul Scripturii? Până acum i-am admirat, am citit cărţi despre ei şi poate ne-am inspirat din viaţa lor şi ne-am întărit la gândul că dacă ei au putut suferi şi muri ca şi martiri vom putea şi noi, când ne va sosi timpul. Acum însă iată că ne trezim în ipostaza în care ni se spune că cei pe care i-am admirat şi la care am privit la sfârşitul felului lor de vieţuire, căutând să le urmăm credinţa, au greşit şi poate chiar au ajuns în iad!
          Sună frumos acest apel la bună înţelegere şi la pace cu toţi, indiferent de mărturisirea de credinţă, numai că nu îl găsim nicăieri pe paginile Scripturii. Promisiunea este că cei ce vor trăi cu evlavie, ca şi Hristos, vor fi prigoniţi, nu acceptaţi. Vor fi aruncaţi la lei nu puşi în loc de cinste. Niciodată nu s-au schimbat condiţiile ascultării de Hristos şi umblării pe Calea îngustă.
          Sigur că succesul este de preferat rugului aprins sau lanţurilor, dar doar în ochii oamenilor. În ochii lui Dumnezeu lucrurile stau altfel.
          Se întâmplă o trădare în cultul penticostal? Dar, ca să fiu corect, ar trebui să întreb: Au devenit neoprotestanţii trădători? Îşi trădează ei crezul şi înaintaşii? Crez şi înaintaşi cu care s-au lăudat atât de mult până acum? “Sola Scriptura” este o realitate sau doar o afirmaţie fără suport?
          Îmi aduc aminte de cei trei tineri din Babilon care au refuzat să se închine chipului de aur ridicat de Nebucadneţar. Nu s-au închinat, chiar cu preţul vieţii, şi Dumnezeu a fost de acord cu gestul lor şi
i-a onorat.
          Dar mă duc cu gândul mult mai aproape, până în vremurile noastre. Sunt încă sub impresia puternică a mărturiilor despre care am citit în două cărţi scoase de fraţii noştri din fostul Imperiu Sovietic, fraţi care au trăit o cruntă persecuţie în timpul regimului comunist. Foarte mulţi au plătit cu preţul vieţii lor pentru că au refuzat să facă compromisuri pe care, azi, cei mai mulţi dintre noi le facem. Nu vă pot povesti despre toate, spun doar că tineri credincioşi au fost torturaţi şi omorâţi pentru că au refuzat, fiind în serviciul militar, să facă vreo muncă în ziua de duminică sau să se ducă la cinematograf o singură dată! Vă veţi grăbi să spuneţi că au fost fanatici. Sigur, dacă îi comparăm cu noi aşa par. Dar dacă toate acestea le-au făcut din dragoste pentru Isus Hristos, Domnul lor, oare cum le vede Dumnezeu jertfa? S-a bucurat Dumnezeu de protestul lor? Sunt ei oare cinstiţi acum de Dumnezeu?
          Noii protestanţi şi-au făcut drumul mai uşor. Şi aceasta cu preţul compromisului. Ca să nu sufere ei, şi pentru succesul lor.
          Apostolul Pavel striga, plin de durere, şi-i avertiza pe credincioşii din Galatia în legătură cu pericolul compromisului, adică al lepădării Căii prin adăugarea a ceva la ea. Isus plus altceva, striga Pavel, este cădere din har, este părăsirea Căii lui Dumnezeu, este trădare şi înşelare! Şi explică şi de ce unii adăugau ceva la Isus. Galateni capitolul 6:
12 Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.
13 Căci nici ei, care au primit tăierea împrejur, nu păzesc Legea; ci voiesc doar ca voi să primiţi tăierea împrejur, ca să se laude ei cu trupul vostru.
          Cine caută să placă oamenilor este în mare pericol! Pericolul lepădării Căii!
          Nu am putut să nu remarc satisfacţia generală de la sfârşitul înregistrării predicii pastorului Pustan din biserica “Sfânta Maria, Regina păcii şi a unităţii”din Timişoara. Aplauzele curgeau ca şi după un concert reuşit, pastorul Pustan radia iar preotul catolic gazdă a promis că întâlniri ca şi cea care tocmai se terminase vor mai fi în viitor. Dacă aş fi văzut lacrimi de pocăinţă şi dacă aş fi auzit strigăte disperate după ajutor către Dumnezeul care poate să mântuiască aş fi fost fericit.
          Din nou m-am dus cu gândul în trecut. În trecut mărturisirea adevărului se lăsa cu sânge şi capete tăiate. Azi, cu aplauze…
          S-a schimbat adevărul? S-au schimbat regulile? Ce era adevăr în urmă cu sute de ani azi a devenit minciună? S-a schimbat Dumnezeu? Cu siguranţă nu. Dar ceva s-a schimbat. Am schimbat ruşinea şi dispreţul şi suferinţa pentru numele lui Hristos cu succesul şi aplauzele lumii.
          Bazându-mă pe ceea ce scria apostolul Pavel în cartea 1 Corinteni capitolul 9,
24 “Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul! 25 Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veşteji.”, îmi imaginez viaţa de credinţă ca o întrecere în arenă. Spectatori sunt îngerii, cerul întreg cu făpturile minunate care îl locuiesc. Ei urmăresc cu sufletul la gură cursa în care suntem angajaţi, şi în special, cursa celor mai greu încercaţi. Şi când văd cât de greu îi este vreunui suflet pus în situaţia de a-şi da viaţa pentru Domnul Isus îl încurajează şi-i strigă să nu se lase. Iar când, în final, credinciosul trece linia de sosire, răpus de sabie sau de focul rugului vrăjmaş, cerul întreg strigă de fericire şi uimire. Ei ştiu că omul nu putea face aşa ceva şi se întorc uimiţi, în adorare, spre Hristos care a făcut minunea transformării din om.
          Acest Isus Hristos merită totul din partea noastră. Merită chiar viaţa noastră. Şi dacă trebuie să protestăm împotriva călcării Cuvântului Său să ne dea puterea să o facem fără frică şi în dragoste, iar compromisul să-l evităm tot aşa.
          Sigur că uneori trebuie să protestăm chiar împotriva a ceea ce se întâmplă între noi, din cauza nevegherii şi adormirii, dar de aici şi până la a îmbrăţişa cu dragoste pe cei străini iar pe ai tăi să-i marginalizezi şi ridiculizezi este drum lung şi plin de semne de întrebare.
          Ce poate înţelege un mieluşel, unul abia născut, sau o oaie mai slabă care abia se ţine pe picioare, din tot ceea ce a văzut că s-a întâmplat în biserica “Sfânta Maria, Regina păcii şi a unităţii” din Timişoara? Tare mă tem că va ajunge în gura lupului care nu se satură niciodată de sânge.
          Apostolul Pavel scria în cartea Romani capitolul 14, versetul 22: “Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine.” De ce proceda el aşa şi-i sfătuia şi pe alţii să facă la fel? Ca să ferească de cădere sufletele slabe dar pentru care a murit Hristos.-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/protestantii-nu-mai-protesteaza.html/feed 0 Anders Behring Breivik a fost declarat nebun http://www.radiounison.ro/editorial/anders-behring-breivik-a-fost-declarat-nebun.html http://www.radiounison.ro/editorial/anders-behring-breivik-a-fost-declarat-nebun.html#comments Fri, 02 Dec 2011 09:02:43 +0000 RadioUnison.ro http://www.radiounison.ro/?p=7071 Anders Behring Breivik a fost declarat nebun Autor: RadioUnison.ro | Vizualizari: | Trimite prietenilor Anders Behring Breivik          Cine poate fi declarat nebun?
          În general, atunci când oamenii dau un răspuns la această întrebare, se gândesc la semeni de-ai lor care au un comportament ieşit din comun, straniu, iraţional, împotriva bunului simţ.
          Dacă suntem atenţi şi căutăm să aflăm ce spune Dumnezeu despre nebunie vom constata că perspectiva se schimbă radical.
          În Psalmul 53, versetul 1 citim: Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”. Prin urmare un comportament iraţional, după Dumnezeu, este să spui că nu există Dumnezeu. A nega existenţa lui Dumnezeu înseamnă a avea un comportament straniu, ciudat, împotriva bunului simţ pus de Dumnezeu în om, înseamnă nebunie.
          Scriu aceste rânduri acum când am aflat că autorul masacrului de la Oslo din 22 iulie 2011, norvegianul Anders Behring Breivik, care a ucis cu sânge rece 77 de persoane, a fost declarat de către grupul de psihiatri desemnaţi să-l examineze, ca fiind bolnav, fără discernământ, nebun. Acest fapt i-ar putea schimba încadrarea juridică şi, prin urmare, ar putea primi o pedeapsă mai blândă. Dar nu aspectul încadrării lui juridice mă interesează şi nici pedeapsa pe care o va primi. Deşi sunt convins că rudele celor decedaţi în acel masacru se vor revolta şi vor cere pedeapsa maximă. Lor nu le va conveni ca să se ia în calcul varianta nebuniei lui Breivik.
          Dar este sau nu nebun acest norvegian care a omorât cu sânge rece 77 de oameni şi care nici măcar nu regretă gestul şi fapta lui? Cu siguranţă că da. Adică recunoaştem că gestul lui a fost unul iraţional, straniu, împotriva bunului simţ. El a omorât oameni nevinovaţi şi i-a omorât cu sânge rece, crezând că face bine. Şi nu au fost puţini. Lumea întreagă a fost şocată atunci, la aflarea acelei veşti.
          Cei ce aţi fost interesaţi de poveste aţi putut afla, din declaraţiile lui, ce l-a motivat la acel gest nebunesc. El se consideră un luptător împotriva multiculturalismului din Europa şi al invaziei musulmane pe bătrânul continent. Şi continuă să creadă că ceea ce a făcut este drept şi bine.
          Trebuia o comisie de psihiatri ca să se ajungă la concluzia că Breivik este nebun? Nu. Dacă oamenii ar fi citit Biblia cu atenţie ar fi avut un răspuns clar, înaintea deliberării grupului de psihiatri.
          Breivik poate fi declarat nebun pentru că, înainte de orice, el s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”. Nu poate face un om ceea ce a făcut Breivik fără a se ridica împotriva lui Dumnezeu. Prin gestul lui el a spus: nu există Dumnezeu! Eu sunt stăpân şi fac ceea ce vreau, ceea ce consider eu că este bine, ce îmi place, ce consider necesar. Dacă Breivik ar fi crezut cu adevărat în Dumnezeu ( poate crede şi el aşa cum a crezut un alt înaintaş al lui, Hitler) atunci gestul lui nu ar fi avut loc. Credinţa autentică în Dumnezeu îl fereşte pe om de gesturi nebuneşti, de lucruri iraţionale.
          Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” este o afirmaţie a Scripturii, a lui Dumnezeu Însuşi, prin urmare trebuie să-i dăm mare atenţie. Pentru că nebunii fac lucruri necugetate şi fac mult rău în jurul lor.
          Breivik va fi judecat şi o pedeapsă va lua, cu siguranţă. Dar oare numai el este un mare pericol şi singurul nebun care trebuie pus după gratii sau în cămaşă de forţă, pentru a nu face rău celorlalţi? Este el cel mai periculos nebun din Norvegia sau din Europa?
          Să acceptăm că un nebun, aşa ca Breivik, face rău celorlalţi. Dacă pornim de la această premisă atunci în faţa noastră se deschide o perspectivă care ar trebui să ne sperie. Un nebun este unul care nu ascultă de Dumnezeu, pentru că nu crede în Dumnezeu, iar rezultatul este rău în jur, teroare pentru cei de lângă tine.
          Poliţiştii care l-au prins pe Breivik, procurorii care l-au anchetat, psihiatrii care l-au examinat, judecătorii care îl vor judeca, cetăţenii din Norvegia sau din alte ţări care l-au condamnat, sunt ei mai buni? Sunt ei oameni normali sau nu? Eu nu ştiu, nu îi cunosc, ştiu doar ce spune Biblia: “Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”.
          Astăzi a vorbi în şcoli împotriva existenţei lui Dumnezeu este un lucru normal, ba chiar, se spune, necesar. Să nu fie oare Breivik doar produsul unei societăţi care l-a alungat pe Dumnezeu din viaţa ei? S-ar putea ca Breivik să fie doar o victimă iar cei ce l-au învăţat şi instruit că nu există Dumnezeu, principalii vinovaţi, să fie liberi, ba chiar să fie acuzatorii lui. Cine este mai vinovat? Copilul care fură sau părintele care l-a învăţat să fure?
          Psihiatrii au scris în raportul lor despre Breivik că acesta “suferă de psihoză, o condiţie mentală care i-ar fi alterat judecata înaintea şi în momentul atacurilor”. Dar ce se poate spune atunci despre toţi profesorii care îşi învaţă copiii că sexul este permis, că legăturile homosexuale sunt de folos, că Dumnezeu nu există şi că fiecare poate să facă ceea ce vrea? Li se poate da acestora diagnosticul de nebuni?
          Cine face mai mult rău? Breivik care a omorât 77 de oameni sau profesorii cu diplome şi doctorate care spun că nu există Dumnezeu şi că omul nu este decât un animal mai evoluat?
          Cine face mai mult rău omenirii? Breivik care a omorât 77 de oameni sau guvernanţii lumii care dau legi împotriva lui Dumnezeu şi care au legalizat avortul? Numai în SUA se apreciază că, de la momentul legalizării avortului, au fost omorâţi circa 53 de milioane de copii! Iată nebunia mai mare!
          Cine face mai mare rău omenirii? Cel ce produce viol şi care în final ajunge în închisoare sau cei ce produc materiale pornografice şi care sunt trataţi ca oameni respectabili şi care se îmbogăţesc de pe urma acestei afaceri? Sau guvernele care îi tolerează şi care acceptă ca aceste materiale distrugătoare să se poată difuza în ţările lor şi care se înfruptă şi ele din banii proveniţi din promovarea nebuniei?
          Despre câţi azi, aşa ca despre Breivik, nu s-ar putea spune că “suferă de psihoză, o condiţie mentală care le alterează judecata înaintea şi în momentul acţiunilor lor”? Tot ceea ce se face împotriva lui Dumnezeu este nebunie! Şi cei mai mari nebuni nu sunt prinşi şi aruncaţi după gratii ci sunt trataţi ca oameni respectabili, umblă îmbăcaţi în haine scumpe, purtaţi de maşini şi avioane scumpe, trăiesc în vile scumpe, “distrează” omenirea sau conduc naţiuni şi corporaţii multinaţionale.
          Dumnezeu spune despre cei e nu cred în El că sunt nebuni dar şi cei ce nu cred în Dumnezeu afirmă despre cei ce cred acelaşi lucru. Sunt două lumi în conflict.
Când marele apostol Pavel a stat în faţa împăratului Agripa şi a vorbit despre realitatea lucrurilor cereşti, despre moartea şi învierea Domnului Isus Hristos, despre Evanghelie, dregătorul Festus i-a spus lui Pavel că este nebun (Faptele Apostolilor 26:24). Acelaşi apostol Pavel scria:
1 Corinteni 1:18 Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
1 Corinteni 1:23 dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie;
          Dar merg un pas mai departe.
          Cine este mai nebun? Copilul tău care a ajuns să facă tot felul de lucruri necugetate şi a ajuns într-o situaţie disperată, sau tu care i-ai permis orice, care nu ai ştiut să îi vorbeşti despre Dumnezeu, care l-ai încurajat la televizor şi internet, care nu l-ai cinstit pe Dumnezeu crescându-ţi copilul în frica de El? Părinţii azi se plâng de copiii lor dar copiii lor au ajuns aşa din pricina părinţilor care nu s-au temut de Dumnezeu şi care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu.
          Şi mai departe mă duc! Pentru că nu este o nebunie mai mare decât să spui că există Dumnezeu şi să trăieşti aşa cum vrei tu! Mulţi spun că sunt creştini, că au Biblie în casă şi că merg duminica la Biserică, dar în rest se conduc după principiile celor ce spun că nu există Dumnezeu. Aceasta este o şi mai mare nebunie! Pentru că face şi mai mult rău!
          Nu este o nenorocire mai mare, nu se poate face mai mult rău celor din jur decât să vorbeşti despre Dumnezeu dar să nu-L cunoşti. Mă duc cu gândul la fariseii şi cărturarii din vremea când Domnul Isus era pe pământ şi care afirmau despre ei că cred în Dumnezeu dar de fapt nu-L cunoşteau. Şi pentru că nu-L cunoşteau Domnul Isus le-a spus că şi ei merg în iad şi cei ce îi urmează.
          Iată răul! Iată nenorocirea! Iată nebunia! Nu romanii erau duşmanii poporului Israel ci liderii lor religioşi. Nebunia mare era în dreptul liderilor religioşi! Domnul Isus nu a fost supărat din cauza faptului că romanii omorau evreii şi-i atârnau pe cruci de-a lungul drumurilor ci pentru faptul că liderii lor religioşi duceau oamenii departe de Dumnezeu chiar vorbindu-le despre Dumnezeu.
          De fapt cum ar fi putut fi Domnul Isus supărat pe romani? Romanii erau unealta din mâna lui Dumnezeu pentru pedepsirea celor ce nu au ascultat de El, a celor ce spuneau că cred în El dar, de fapt, prin viaţa lor dovedeau că nu cred.
          Cine este azi nebun? Credinciosul care trăieşte în păcat şi care are o viaţă care Îl sfidează pe Dumnezeu sau liderii lui spirituali care l-au înşelat, ascunzându-i adevărul şi care trăiesc vieţi duplicitare? Şi unii şi alţii.
          Breivik a fost arestat şi va fi judecat dar problema nebuniei din lume nu se va rezolva pentru că lumea aceasta, din cauză că nu crede în Dumnezeu sau crede dar nu ascultă de El, este plină de nebunie.
          Iată care era durerea Domnului spusă prin gura prorocului Ieremia:
Ieremia 23:13 „În proorocii Samariei am văzut următoarea nebunie: au proorocit pe Baal, şi au rătăcit pe poporul Meu Israel!
          Orice şi oricine rătăceşte pe oameni de la adevărul lui Dumnezeu este o nebunie şi este un nebun! Orice cale care seamănă doar cu Calea lui Dumnezeu, dar nu este cea adevărată, este o nebunie! Orice tratare cu superficialitate a vieţii de credinţă este o nebunie! Face mult rău, distruge suflete pentru veşnicie!
          Trist este faptul că azi creştinii nu mai sunt numiţi nebuni, aşa ca şi pe vremea apostolului Pavel. Trist este faptul că azi lumea ne consideră normali, adică aşa ca şi ea. Iubim ce iubeşte ea şi ne simţim în largul nostru în această nebunie planetară, în mijlocul acestui neam stricat şi putred. Singurul lucru care nu ne place este că criza despre care se tot vorbeşte ne-ar putea strica sejurul pe acest pământ.
          Am citit undeva că bolile care se răspândesc cel mai mult, care au cea mai mare incidenţă azi în rândul oamenilor, sunt cele de natură psihică, adică nebunia! De ce? Pentru-că cine zice în inima lui că nu există Dumnezeu, sau zice că există dar nu ascultă de El, după cum spune chiar Dumnezeu, este un nebun! Cea mai mare nebunie nu este să omori 77 de oameni cu sânge rece ci să spui că nu există Dumnezeu. Crima vine normal şi uşor după ce l-ai respins pe Dumnezeu. Avortul vine uşor dacă Îl respingi pe Dumnezeu. Tot aşa şi curvia, hoţia, minciuna, ura, imoralitatea şi toate celelalte aemenea lor.
          Ceea ce este evident, şocant, nebunii arestaţi sau internaţi în ospicii, cei ce fac fapte reprobabile şi de care ne este frică, sunt doar vârful aisbergului. Baza însă o formăm noi, cei mulţi, cei ce nu credem în Dumnezeu sau nu-L onorăm pe Dumnezeu prin viaţa noastră. Dintre noi, cei ascunşi sub apa bunului simţ, dar fără de Dumnezeu, vor apărea la un moment dat monştrii care vor ucide.
          Darwin, cel care a făcut mai multe victime chiar şi decât Stalin şi care a trimis mai mulţi oameni în iad decât Hitler era, înainte de rătăcirea lui, un creştin declarat, un om onorabil. Nu a fost închis într-un spital de psihiatrie, deşi ar fi meritat, ba chiar a fost şi este promovat ca un mare om de ştiinţă, aproape un idol.
          Nebunia nu se întâmplă dintr-o dată. Nebunia este o pedeapsă de la Dumnezeu care vine în urma unei lungi rătăciri. Nu este ca şi cum ai călcat strâmb şi ţi-ai rupt piciorul. Trece un timp, timp în care omul se joacă cu gândurile lui şi face alegeri. Breivik a făcut multe planuri înainte de a ucide. Nebunia a intrat încet, încet, în mintea lui, pe măsură ce el s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu.
          Nu ştiu cum a ajuns Darwin la nebunie dar pot să-mi imaginez. El a ales, treptat, să se împotrivească gândului că Dumnezeu există şi că El este Creatorul tuturor lucrurilor. S-a jucat cu acest gând ascultând aceeaşi şoaptă veche care s-a auzit prima dată în Eden, în urechile Evei. Iar azi este la fel, nu-i nimic nou sub soare.
          În mintea noastră, în conştiinţa noastră, răsună voia lui Dumnezeu dar şi chemarea lumii la nebunie. Şi omul, în timp, alege. Îşi înăbuşă conştiinţa şi dă curs pornirilor păcătoase. Când stai în faţa computerului şi eşti ispitit să intri pe site-uri care te îndeamnă spre păcat eşti în faţa unei alegeri.
          Dumnezeu are răbdare un timp şi aceasta este o veste bună dar vestea rea este că nu ştim cât timp are totuşi Dumnezeu răbdare. Când răbdarea Lui s-a terminat sentinţa a venit şi omul ajunge la ospiciu, bun de legat.
          Cel mai mare nebun din tot universul este Satan, cel care deşi ştia că există Dumnezeu, s-a revoltat împotriva Lui. Şi el a făcut cel mai mare rău din tot răul care există. De fapt el este Răul. Breivik este, probabil fără să-şi dea seama, un ucenic al lui.
          Apostolul Ioan în prima sa epistolă, la capitolul 3 scria:
7 “Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit.
8 Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
9 Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.
10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.”
          Este Breivik un om ratat? Aşa am spune cu toţii. Poate primi o pedeapsă maximă de 21 de ani. Unii ar putea spune că este mult alţii că este puţin. Lui probabil că i se va părea mult dar eu mă gândesc că închisoarea sau ospiciul vor fi pentru el cele mai bune lucruri care i se pot întâmpla în vremea care vine. Acolo va putea medita la ceea ce a făcut, poate să citească Biblia şi să-şi vadă starea, să recunoască că este un păcătos, să-şi vadă nebunia. Şi dacă va face aceasta şi îşi va pune încrederea în Isus Hristos pentru păcatele sale el va primi iertare şi dreptul la o viaţă nouă, la un nou început, cu Dumnezeu şi sub autoritatea Lui.
          Dar dacă nu se pocăieşte de nebunia lui îl va aştepta o închisoare veşnică, o internare în Marele Ospiciu, alături de toţi nebunii lumii. Şi s-ar putea ca surpriza să fie mare atunci pentru el dar şi mai mare pentru cei ce vor ajunge alături de el, şi care n-au omorât 77 de oameni, însă au comis cea mai mare crimă din univers: nu au crezut în Dumnezeu sau au crezut că El există dar nu L-au onorat prin viaţa lor.
          Probabil că nu v-aţi gândit niciodată aşa, dar după definiţia dată de Biblie nebuniei, nebunii nu sunt cei de la ospicii ci cei ce sunt îmbrăcaţi în haine de marcă, care fac afaceri la nivel mare, care joacă în filme şi cântă pe marile scene ale lumii, care-ţi zâmbesc frumos când treci pe lângă ei pe stradă, care îşi duc copiii la parcul de distracţii şi care aduc flori soţiei de ziua ei, care muncesc din greu şi duminica merg la biserică, sau care chiar slujesc la altar.
          Singurul fel în care ne putem feri de nebunie, sau ne putem trata de ea dacă am fost diagnosticaţi cu această boală şi recunoaştem că o avem, este credinţa în Isus Hristos şi ascultarea deplină de El. Împotriva acestui fel de viaţă nu există virus al nebuniei care să ne poată afecta.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/anders-behring-breivik-a-fost-declarat-nebun.html/feed 0 De ce să nu ne călugărim? http://www.radiounison.ro/editorial/de-ce-sa-nu-ne-calugarim.html http://www.radiounison.ro/editorial/de-ce-sa-nu-ne-calugarim.html#comments Thu, 24 Nov 2011 10:23:11 +0000 Dan Bercian http://www.radiounison.ro/?p=7051 De ce să nu ne călugărim? Autor: Dan Bercian | Vizualizari: | Trimite prietenilor chilie-onufrie          Unii au o părere greşită despre ce înseamnă să te călugăreşti. Cred că un călugăr este unul care s-a retras undeva în munţi, la o mănăstire sau într-o peşteră. Dar nu e doar atât.
          Dumnezeu ne spune că cea mai mare poruncă este să-L iubim pe El şi apoi pe oameni, ca pe noi înşine. Dacă este o poruncă şi vine de la Cel Preaînalt şi Veşnic trebuie să căutăm s-o împlinim, altfel nu suntem nimic.
          De ce se retrag unii oameni şi se fac călugări? În special pentru-că ei vor să se dedice lui Dumnezeu şi constată că lumea care îi înconjoară le este ostilă şi îi îndeamnă înspre păcat. Prin urmare hotărăsc să se separe de această lume, de oameni, şi să trăiască în singurătate, doar ei şi Dumnezeu. Constată că oamenii le sunt ostili, nu neapărat prin forţă sau violenţă, ci prin faptul că trăind în păcat oamenii îndeamnă şi pe alţii la păcat. Cedează ispitelor şi ispitesc şi pe alţii. Cei ce vor să se dedice lui Dumnezeu şi să se retragă în munţi o fac pentru că văd în oameni, în felul lor de viaţă, un potenţial pericol. Oamenii îi alungă în munţi. Suntem ispitiţi prin oameni pentru că ei trăiesc în păcat.
          Dar ce facem atunci cu porunca lui Dumnezeu, să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi? Cum pot împlini această poruncă atunci când nu-l mai văd pe aproapele meu şi nu-i mai cunosc nevoile?
          Veţi spune că este mai uşor să-i iubeşti pe oameni atunci când nu ai de-a face cu ei. Aşa pare, la prima vedere, dar în realitate nu este deloc aşa. Acea atitudine de bunăvoinţă pe care o ai faţă de un om care se poartă frumos cu tine sau care pur şi simplu nu are nimic cu tine, nici bine nici rău, nu este dragoste. Este indiferenţă. Amabilităţile noastre faţă de unii pe care nu-i cunoaştem sau cu care nu avem prea multe s-ar putea să nu fie altceva decât indiferenţă.
          Am mai spus că, fiind în vizită la nişte prieteni în Germania, ei mi-au spus că germanii zic că cel mai bun coleg de serviciu este cel care nu te întreabă niciodată nimic, adică te lasă în pace dar îţi zâmbeşte amabil când treci pe lângă el. Este aceasta dragoste? Nici vorbă. Mai că îmi vine să-i zic ură, deşi poate că mă duc puţin prea departe dar nici nu exagerez prea mult.
          Cel mai bun exemplu de dragoste este Domnul Isus Hristos. El a venit într-o lume care ştia că-i este ostilă. Şi ştiind aceasta totuşi a venit. El ştia că Îl vor scuipa, Îl vor numi diavol, Îl vor bate, Îl vor omorî. Ştia că va fi ispitit nu doar de diavol ci şi de oameni şi, totuşi, a venit. De ce a venit? Pentru că ne-a iubit pe noi, duşmanii Lui, pe păcătoşi. El era retras în cerul Lui dar a părăsit cerul. A făcut tocmai invers de cum fac oamenii care vor să fie sfinţi.
          Apostolii Lui au făcut la fel. S-au dus într-o lume ostilă, din dragoste pentru oamenii ostili lor. Când Domnul Isus îl cheamă pe Saul din Tars, apostolul Pavel de mai târziu, din primele clipe îi arată acestuia ce urmează să sufere pentru Numele lui Isus! Şi dacă înainte Pavel îi arunca pe oameni în închisoare, din considerente religioase, după aceea este gata să-şi dea viaţa, ba mai mult, aproape că doreşte ca el însuşi să fie anatema, despărţit de Dumnezeu, pentru ca oamenii de lângă el să fie mântuiţi!
          Mântuitorul Isus Hristos le-a spus ucenicilor (Matei 10 cu16): “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”. Cine erau lupii? Oamenii pe care Dumnezeu îi vrea mântuiţi! Şi aşa s-au dus ucenicii şi aşa s-a întâmplat de-a lungul anilor şi azi la fel. Musulmanii, comuniştii, ateii, toţi cei ce sunt împotriva lui Hristos aşa cum este El descoperit în Sfintele Scripturi, adică Singurul prin care oamenii pot primi mântuirea, sunt lupii pe care oile lui Hristos îi iubesc şi în mijlocul cărora se duc, din dragoste pentru ei şi sufletele lor. Nu aşa se întâmplă în monahism.
          Dar cine sunt călugării azi, monahii? Doar cei ce se duc la mânăstire sau în peşterile munţilor? Am constatat că numărul călugărilor azi este mult, mult mai mare. Şi chiar în bisericile de pocăiţi sunt mulţi, foarte mulţi călugări.
          O să spuneţi că exagerez. Nu exagerez deloc. Iată pe ce mă bazez când spun asta.
          Noi suntem chemaţi să-i iubim pe oameni, aşa cum am spus. Pe cei ce ne fac bine nu este o problemă, dragostea vine uşor. Prin urmare noi suntem chemaţi să-i iubim pe cei ce ne fac rău şi se poartă cu noi într-un mod care ne aduce întristare. Dar reacţia noastră, de cele mai multe ori, este să ne îndepărtăm de cei ce ne fac rău şi să ne izolăm de ei. Satan este foarte abil şi, nu de puţine ori, ne face să credem că toţi ne sunt ostili, că nimeni nu ne iubeşte, nimeni nu ne vrea binele. Şi atunci ce facem? Exact ca un călugăr, ne izolăm. Poate mai luăm câţiva cu noi, că nici călugării nu sunt totdeauna singuri, dar ne izolăm şi ne punem haina cernită. Mănăstirea noastră sau peştera unde ne vom duce traiul de aici înainte va fi în mintea şi în inima noastră. Tot la separare se ajunge, separare de cei ce trebuie iubiţi şi care trebuie slujiţi, aşa cum a făcut Hristos.
          Lumea este tot mai rea şi oamenii se retrag în casele lor, pe Internetul lor, în lumea lor mică sau virtuală, mare. Îşi creează această lume ca să fie ei în siguranţă. Dar sunt? Nu.
          Singura siguranţă pe care o poate avea un om, şi un credincios şi mai mult, este de a rămâne în perimetrul trasat de Dumnezeu. Şi dacă perimetrul acesta El hotarăşte să fie în mijlocul lupilor (din biserică sau din afară), sau în mijlocul ispitelor, sau în mijlocul încercărilor, în mijlocul vorbelor de rău şi de ocară, în mijlocul unei lumi ostile, atunci acolo este cel mai bine. A ieşi de acolo înseamnă nesupunere, dezertare, egoism şi moarte în final.
          Oamenii se izolează, se călugăresc, cu gând bun. Să le poată fi mai bine şi să poată fi mai credincioşi lui Dumnezeu. Dar aţi văzut oameni singuri şi fericiţi? Sunt floare rară. Cu cât se izolează ca să fie mai fericiţi, cu atât sunt tot mai trişti şi, evident, mai singuri.
          Dacă Dumnezeu ne-ar condiţiona fericirea prin dragostea pe care alţii ar trebui s-o aibă pentru noi, cred că nu ar fi drept, deşi El face tot ce vrea şi nimeni nu Îl poate trage la răspundere. Dar El ne condiţioneaza fericirea, mai întâi, de relaţia noastră cu El, apoi de dragostea pe care o avem noi pentru alţii. Iată că fericirea noastră nu este în mâinile altora ci ale noastre. Dacă alegem să ne supunem lui Dumnezeu şi să ascultăm de El şi să-i iubim pe oameni, atunci ce fac ceilalţi împotriva noastră nu mai are nici o valoare.
          Când vei urma porunca Mântuitorului de a-i iubi pe cei ce îţi fac sau îţi vor răul, şi chiar îi vei iubi, vei constata că nu sunt chiar atât de răi pe cât ai crezut. Ba sunt chiar frumoşi şi buni dar că poartă în ei multe poveri şi frustrări. Vei descoperi că au nevoie de tine şi te aşteaptă.
          Se poate vedea bine, dacă avem ochi de văzut, că metoda celui rău azi este de a împrăştia peste lume un nor de teamă şi nesiguranţă, frică şi teroare. Care este scopul? Ca oamenii să se închidă în ei. Apoi le oferă o lume imaginară, virtuală, care nu are nimic de-a face cu lumea reală, dar care pare (atenţie, doar pare!) mult mai prietenoasă. Falsa lume oferită azi prin mass media îi va face pe oamenii care trăiesc în ea să fie incapabili de iubire! Nu se vor mai iubi decât pe ei, interesele lor, fantasmele lor. Ideea transmisă de diavol este că toţi sunt răi şi doar tu eşti bun. Cât confort ne găsim în acest gând! Cum ne refugiem în el! Cum ne înfăşurăm în el! Şi cât rău ne face.
          Zilele trecute eram într-un magazin şi am surprins discuţia dintre doi bărbaţi. Vorbeau despre animale de companie şi unul dintre ei i-a spus celuilalt că un câine este mai bun decât un om. Deşi aşa credea probabil că s-ar fi supărat dacă aş fi intervenit şi i-aş fi spus că este câine.
          Din nefericire izolarea aceasta şi părerea proastă despre alţii o găsim chiar şi în Biserică, în mijlocul fraţilor. Prin urmare ne retragem şi spunem că doar relaţia dintre noi şi Dumnezeu contează.

          De ce ne retragem în mănăstirea noastră? Din cauza fricii şi a dezamăgirii, din cauză că nu am găsit înţelegere sau pentru că am fost trădaţi. Pasul despărţirii de oameni vine în urma unor decepţii, a unor dezamăgiri provocate de cei de lângă tine, de la cei de la care ai avut aşteptări. Nu vreau să spun că nu ar fi motive de decepţie şi dezamăgire în lume şi chiar în adunări. Au fost tot timpul şi vor fi. Numai că soluţia retragerii nu este şi soluţia lui Dumnezeu. El spune: “Te vreau în mijlocul celor ce nu te iubesc, ca să-i iubeşti tu. În mijlocul celor ce nu te înţeleg, ca să cauţi să-i înţelegi tu. Şi vreau aceasta pentru binele tău. Ca să semeni tot mai mult cu Mine.”
          Nu doar personal suntem în acest pericol ci chiar adunările întregi. Din pricina presiunii lumii tendinţa este de a ne închide ca într-o fortăreaţă, de a pune străjeri pe turnuri şi de a ne pregăti armele de apărare. Dar aceasta este izolare. Biserica trebuie să se apere doar de păcat şi în rest să iasă în lume cu îndrăzneală. Altfel ne călugărim cu toţii şi murim încet, de foame şi lipsă de apă.
          Să mai avem mare grijă la un aspect!
          Putem cădea în capcana de a-i judeca pe cei ce s-au călugărit şi s-au retras. Pe cei pe care noi i-am rănit. Mai ales dacă avem o funcţie de conducere într-o adunare. Putem arăta acuzator înspre ei şi să-i punem la zid. Să ne gândim însă foarte bine înainte de a face aceasta. Eu cred că mulţi conducători de adunări vor fi vinovaţi pentru că oi din turma lor au fost mâncate de lupi, după ce au hotărât să iasă din turmă, sătule de atâtea lucruri pe care nu le-au putut suporta şi înţelege, lucruri urâte pe care nu se gândeau că le vor găsi în acel loc. Au ales să iasă pentru a se proteja şi au fost apoi o pradă uşoară pentru duşman. Cunosc astfel de cazuri.
          Acum vă voi istorisi o întâmplare care m-a şocat şi care m-a întristat peste măsură, mi-a fost povestită de o soră, în urmă cu doar câteva zile.
          O tânără dintr-o biserică a căzut în păcat şi a fost amăgită de un bărbat căsătorit. S-a căsătorit cu acesta, după ce el a divorţat. Biserica nu doar a pus-o sub disciplină, aşa cum desigur trebuia să facă, dar a rupt orice legătură cu ea, alungând-o.
          Din nefericire la fel a procedat şi familia, părinţii ei. Nu au mai vrut să o primească acasă atunci când fiica lor a dorit să-i viziteze. Au alungat-o de la uşa casei lor aruncând după ea cu tot felul de lucruri iat tatăl ei i-a spus că-i doreşte ca Dumnezeu să-i dea un cancer.
          S-a închis în ea. După o vreme relaţia cu acel bărbat nu a mai mers. S-a îmbolnăvit de cancer şi schizofrenie. Acum nu mai dorea ea să vadă pe nimeni. Dar a avut o prietenă, o soră din biserica lor de pocăiţi, pentru că toate acestea într-o biserică de pocăiţi se întâmplau, care nu a uitat niciodată de ea. A căutat-o dar nu a putut ajunge la ea pentru-că se refuza orice contact. După ani de zile, şi după multe rugăciuni ale fostei ei prietene, Dumnezeu a creat un context să se întâlnească şi să poată vorbi. Gheaţa a început să se topească şi speranţa în Dumnezeul care poate ierta şi mântui să se aprindă din nou în întunericul gros al inimii acelui suflet.
          Lucrarea de restaurare este abia la început. Rugaţi-vă şi voi ca ea să se poată face şi sufletul acela, închis într-o peşteră adâncă şi întunecoasă atât de multă vreme, să poată ieşi din nou la lumină, şi să înveţe să-i iubească pe cei ce au trimis-o la mănăstire. Acest lucru va fi cel mai greu dar va fi şi cea mai mare biruinţă pentru ea. Şi dacă va reuşi, ea va străluci cu îngerii în cer iar cei din adunare cu doctrină bună, dar cu sufletul împietrit, este posibil să aibă o mare şi neplăcută surpriză, la final.
          Soluţia nu a fost niciodată izolarea faţă de o lume ostilă, ci dragostea pentru ea. Este greu dar este singurul drum. Pe el a mers Marele nostru Mântuitor, pe el au mers ucenicii Lui adevăraţi şi, pentru cei ce vor să-L urmeze, nu este un alt drum.
          Renunţă la gândul călugăriei şi du-te între oamenii care Îl batjocoresc pe Hristos şi care nu ştiu cât de mare nevoie au de El. Sau între cei din adunări care nu te vor şi nu te înţeleg şi care se poartă urât cu tine. Aruncă haina cernită a supărării, întristării, nemulţumirii, a fricii şi îmbracă haina bucuriei în “slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”, aşa cum spunea şi trăia marele apostol Pavel.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::- ]]> http://www.radiounison.ro/editorial/de-ce-sa-nu-ne-calugarim.html/feed 0